O jumatate de adevar este mai rea decat o minciuna: 3 februarie 2099 nu putea exista fara 2 iunie 2007

"Ziua in care Romania a obtinut 9.700 de kilometri patrati din platoul continental al Marii Negre”. Iata titlul cu care un cotidian central mai lanseaza o minciuna sub forma unei jumatati de adevar incorporata intr-o oda dedicata actualului ministru de externe, Bogdan Aurescu. Acesta este creditat pentru meritul exclusiv de a fi marit teritoriul Romaniei cu suprafata amintita, dupa decenii de sfortari zadarnice ale generatiilor de diplomati care i-au precedat, invingand Ucraina in"„lupta dreapta” la Curtea Internationala de Justitie de la Haga.

In conditiile in care creste opozitia populara fata de implicarea Romaniei in razboiul din Ucraina, cheltuielile acestuia reflectandu-se dureros in costul vietii cetateanului roman, propaganda guvernamentala incearca sa il prezinte pe unul dintre cei mai detestati propagandisti ai perdantei solutii militare pentru criza ucraineana, in erou national si luptator victorios impotriva pretentiilor teritoriale antiromanesti ale ucrainenilor.

Tehnic este adevarat ca pe data de 3 februarie 2009, Curtea Internationala de Justitie de la Haga a pronuntat o hotarare prin care a recunoscut dreptul Romaniei la cea mai mare parte a platoului continental pretins de ea. Tot adevarat este si faptul ca echipa de juristi care a sustinut cauza Romaniei in fata Curtii Internationale de Justitie a fost coordonata de dl Bogdan Aurescu.

Aceasta echipa nu a avut, insa, de imaginat o aparare salvatoare intr-un litigiu in care concluzia era pe muchie de cutit, ci doar de pus in aplicare, cu precizia in mod normal ceruta oricarui profesionist, dispozitiile tratatului politic de baza dintre Romania si Ucraina semnat pe 2 iunie 1997. Tocmai lipsa unui asemenea tratat impiedicase pana atunci Romania sa obtina platoul continental la care era indreptatita. Articolul-oda despre care vorbim omite exact aceasta parte esentiala a adevarului. Oare de ce?

1. Articolul respectiv nu spune ca fara tratatul din 1997 dl Aurescu (de fapt, Romania) nu se putea duce la Haga, caci numai asa, adica in baza acelui tratat, Curtea Internationala de Justitie a devenit competenta sa judece. Litigiile dintre state nu pot fi judecate decat de catre instante a caror putere de a judeca si pronunta decizii opozabile partilor litigante este recunoscuta in prealabil de catre acestea.

Disputa legata de impartirea platoului continental al Marii Negre, avand ca parti Romania si URSS, incepuse de indata dupa adoptarea Conventiei internationale privind dreptul marii, cand cele doua state mentionate erau vecine. Dupa ce Ucraina, desprinzandu-se din URSS, a devenit, in calitate de vecin al Romaniei, pretendent la o parte a platoului continental, aceasta s-a opus, asa cum o facuse si guvernul sovietic anterior, solutionarii litigiului prin interventia unei autoritati judiciare terte. Or, in conditiile raportului de putere existent, Romania nu avusese nici o parghie politica pentru a determina partea sovietica si apoi pe cea ucraineana sa recunoasca pretentiile sale asupra platoului continental in cadrul negocierilor bilaterale.

Asadar, fara tratat (mai exact fara intelegerea realizata prin schimbul de scrisori dintre ministrii de externe roman si ucrainean conex tratatului) nu exista proces la Haga. Fara proces nu exista obtinerea celor 9.700 de km patrati de platou continental, cu toate resursele de deasupra si din subsolul acestuia, de catre Romania. Fara acest platou astazi flota militara rusa era in fata Sulinei.

Schimbarea pozitiei ucrainene in sensul de a accepta competenta Curtii Internationale de Justitie, respectiv ca Romania sa aduca cererea sa in fata acesteia, a reprezentat o mare victorie a diplomatiei romanesti. Spre a o obtine am apelat si la sprijinul SUA, care a facut demersuri discrete dar energice la Kiev, in sensul dorit de partea romana. Ca orice victorie, si aceasta a avut costurile ei. In orice negociere, ca sa primesti trebuie sa dai. „Pranz gratis nu exista.”

2. Articolul de la care am plecat nu spune, de asemenea, ca Ucraina a acceptat competenta Curtii Internationale de Justitie numai cu referire la impartirea platoului si numai cu conditia ca Insula Serpilor, potrivit definitiilor din dreptul international, doar o roca / stanca in mare, sa ramana sub jurisdictia sa suverana. De aceea, Curtea Internationala de Justitie s-a pronuntat doar cu privire la platou, iar nu si la insula.

Negociatorii ucraineni, aflati si ei sub presiunea opiniei publice proprii, dar si sub amenintarea ridicarii unor pretentii teritoriale din partea Rusiei (cu Polonia si Ungaria problemele teritoriale se rezolvasera deja prin semnarea unor tratate bilaterale inaintea Romaniei), s-au dovedit mai flexibili in ceea ce priveste impartirea platoului continental, care niciodata nu fusese rezolvata, dar nu au acceptat nici in ruptul capului ca teritorii obtinute potrivit unor tratate anterioare sa fie puse in discutie in fata unui tert, cu competenta de a decide el cui ii apartin.

Problema reala care se punea era ca insula, intrucat, prin efectul unor intelegeri anterioare, apartinea Ucrainei, sa nu influenteze impartirea platoului intr-un sens defavorabil Romaniei. Ceea ce s-ar fi intamplat daca ea ar fi beneficiat de mare teritoriala proprie si zona economica exclusiva, ca orice teritoriu de uscat invecinat cu marea sau inconjurat de mare. Tratatul semnat pe 2 iunie 1997 a deschis si calea rezolvarii acestei probleme, dupa cum voi arata mai departe, reducand semnificatia insulei exact la ceea ce este: o stanca.

3. Articolul mentionat nu spune nici ca aplicarea stricta a Conventiei internationale privind dreptul marii era de natura sa dezavantajeze Romania. De aceea, la data semnarii Conventiei, Romania a formulat o rezerva potrivit careia insulele fara viata economica, adica stancile marine, nu aveau drept la mare teritoriala si zona economica exclusiva. Aceasta rezerva nu fusese recunoscuta, insa, pana la tratatul din 1997, nici de URSS nici de Ucraina, si, deci, nu le era opozabila. De aceea, nici inainte nici dupa 1989 Romania nu a putut accepta regulile dupa care mai intai Rusia sovietica si apoi Ucraina sovietica pornita pe drumul transformarii in stat neo-sovietic national-capitalist, doreau sa isi delimiteze platoul continental.

Principiile pe care se baza acea rezerva au fost introduse in documentul conex tratatului din 1997 si astfel au putut fi invocate in fata Curtii si aplicate de aceasta in favoarea Romaniei. Ne putem intreba cat din platoul continental obtinut de Romania pe 3 februarie 2003, s-ar mai fi putut obtine fara tratatul din 2 iunie 1997, oricat de abil ar fi fost sustinuta cererea de cartografii romani?

Astfel, lipsita de viata economica si sociala, in mod natural, si de mare teritoriala si zona economica exclusiva, prin actiunea conjugata a celor care au negociat tratatul din 1997 si a celor care au reprezentat interesele Romaniei in procesul de la Haga terminat in 2009, insula si-a pierdut orice importanta reala. Valoarea militara a insulei este si ea nula, asa cum s-a dovedit in cadrul interventiei militare ruse in Ucraina, din 2022, aceasta fiind posibil de cucerit in cateva ore, dar imposibil de aparat pentru mai mult decat cateva ore. In orice caz, prin tratat Ucraina s-a angajat inclusiv sa nu militarizeze insula.

4. In fine, articolul la care ma refer nu spune ca in tratatul din 1997 (de fapt, tot in documentul conex mentionat anterior) noi am acceptat ca Insula Serpilor apartine Ucrainei numai in virtutea tratatului de frontiera romano-sovietic din 1961 (dotat si cu o harta explicita), stabilind totodata ca un nou tratat de frontiera urmeaza a fi incheiat intr-un interval de timp rezonabil. Ceea ce s-a intamplat in 2003.

Din aceasta cauza, iar nu din cauza tratatului din 1997 nu mai aveam nimic de zis despre insula la Haga. Cu privire la ea, noul tratat de frontiera incheiat in 2003, deci chiar pe cand dl Aurescu negocia cu partea ucraineana impartirea platoului continental, l-a confirmat pe cel din 1961, negasindu-i vreun cusur.

Articolul-imn aurescian citeaza pasaje emotionante din cartea de memorii a domnului Aurescu dedicata glorificarii Odisseii procesului de la Haga. Lucrarea, care nu pomeneste nimic despre rolul strategic al tratatului romano-ucrainean din 1997 in asigurarea succesului actiunii judiciare romane, a fost lansata, acum cativa ani, cu mare pompa la Fundatia Europeana Titulescu, evident, fara ca eu sa fie invitat. Intr-unul dintre citate se atribuie autorului cartii afirmatia potrivit careia problema Insulei Serpilor nu a fost cercetata de Curtea Internationala de la Haga intrucat prin tratatul din 1997 s-a prevazut ca aceasta apartine Ucrainei.

Fals! Curtea nu s-a pronuntat in privinta insulei intrucat, pur si simplu, nu avea competenta de a o face. Iar daca ar fi avut o asemenea competenta, pe fond nu s-ar fi impiedicat de tratatul din 1997, care facea trimitere la tratatul de frontiera din 1961 (cu eventualele lui vicii ce puteau fi invocate si, pe deasupra, declarat caduc de MAE roman printr-o nota de prin 1993, in baza unui rationament juridic cel putin bizar formulat cu ignorarea prevederilor Conventiei internationale privind succesiunea statelor la tratate), ci de tratatul de frontiera din 2003. Acesta lamurea problema posesiunii suverane.

Intr-un articol publicat de mine in timpul desfasurarii procesului de la Haga, am atras atentia ca, desi Curtea nu este investita cu puterea de a se pronunta in legatura cu titularul suveranitatii asupra Insulei Serpilor, daca partea ucraineana va aduce in discutie insula spre a o folosi in delimitarea platoului continental, partea romana va putea sa se opuna invocand viciile titlului cu care Ucraina dobandise suveranitatea asupra acesteia. Prin tratatul din 1997 nu se acoperea in nici un fel eventualitatea unui asemenea viciu. Daca URSS detinuse fara un drept valabil insula, asa cum sustineau unii mai mult istorici decat juristi romani, dreptul trecuse la Ucraina cu acelasi viciu si astfel aceasta nu se putea prevala de el pentru a obtine o parte mai mare din platoul continental. Doar asa ar fi putut intra in discutie si suveranitatea asupra Insulei Serpilor.

Conceperea acelui articol, despre care mi s-a spus ca a fost introdus de avocatii romani in dosarul cauzei de la Haga cu titlu de opinie a unui expert, a avut loc intr-o perioada in care Guvernul ucrainean, cu rea credinta, amplasand, pare-mi-se, o cabina telefonica si un bancomat pe Insula Serpilor, incerca sa o transforme fortat dintr-o roca nelocuibila intr-un teritoriu chipurile locuit si susceptibil de viata economica.

Problema nu s-a mai pus, insa, intrucat Curtea Internationala de Justitie a respins trucurile ucrainene, care urmareau schimbarea datelor jocului in timpul jocului si in care, pana la urma, Ucraina nici nu a mai insistat, si a decis sa se sprijine pe prevederile tratatului politic de baza romano-ucrainean si pe schimbul de scrisori al ministrilor de externe conexat lui, cuprinzand si principiile de care judecatorii trebuiau sa tina seama.

In concluzie, fara mult hulitul tratat din 1997 nu am fi avut nici procesul de la Haga in care sa se remarce expertul Bogdan Aurescu, nici platoul continental „castigat” de eroul Bogdan Aurescu, nici hidrocarburi de facut cadou strainilor de guvernele „patriotice” din care a facut si face parte ministrul Bogdan Aurescu. De fapt, ziua in care s-a castigat platoul continental este ziua de 2 iunie 1997. In rest: Slava Aurescu! Iar pentru ceilalti, huo!

De regula evit sa ma impiedic de laudele de sine ale unor actori care au jucat in aceeasi piesa cu mine, considerandu-le, dupa o formula a dreptului roman, un dolus bonus; adica o inselaciune permisa, ea fiind de inteles daca tinem cont natura umana si nevoile sociale ale celor in cauza. Toate au, insa, o limita. O limita depasita, ca sa fim corecti, nu numai de Bogdan Aurescu, ci si de alti actuali si fosti demnitari, care nu pot conta la infinit pe retinerea mea.

Tot astfel, de regula, evit formularile prea drastice la adresa ministrilor de externe, printre altele, dintr-un instinct al solidaritatii. Ma vad obligat sa renunt la aceasta rezerva, insa, atunci cand prin supralicitarea meritelor lor, ascunderea turpitudinilor lor si / sau lipsa de reactie fata de atacurile nedrepte indreptate impotriva actelor de politica externa efectuate, total sau partial, sub ministeriatul meu, pun nu numai persoana mea, ci si sau mai ales si interesele nationale intr-o pozitie periculoasa. L-am intrebat, candva, pe dl Aurescu, de ce in cartea sa despre procesul de la Haga nu a pus lucrurile in contextul esential creat de tratatul politic de baza din 1997, iar raspunsul domniei sale a fost acela ca a dorit sa povesteasca numai ceea ce a facut el, prealabilul si premisele fiind lasate istoricilor. Am inghitit-o, dar vad ca se insista. Asa nu merge.

In fine, si acesta este aspectul cel mai important, in cazul de fata, victoria de la Haga este pusa, evident, in contextul razboiului din Ucraina, nu doar pentru a preconstitui probe (fie ele si numai circumstante atenuante) la procesul in care foarte curand, se pare, unii vor trebui sa raspunda pentru servilismul antinational al politicii noastre externe aratat in criza ucraineana, ci si pentru a face uitate prevederile tratatului din 1997 care ar trebui invocate cu tarie, acum si nu mai tarziu, in apararea romanilor din Ucraina si a drepturilor lor identitare cu brutalitate negate. Or, asta nu se poate tolera.