LEGEA INSOLVENTEI: MINGEA, LA INALTA CURTE – Procurul General a trimis punctul de vedere. Se decide peste cateva zile. Iata ce se cere (Document)

Inalta Curte de Casatie si Justitie – condusa de judecatoarea Corina Corbu (foto 1) – este asteptata sa se pronunte cu privire la o problema legata de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa.

In 20 aprilie 2022, ICCJ a fost sesizata cu un recurs in interesul legii de catre Curtea de Apel Iasi, iar la 2 iunie 2022 Procurorul General Gabriela Scutea (foto 2) a trimis un punct de vedere in dosarul nr. 893/1/2022 vizand acest RIL. Cauza are termen la Inalta Curte in data de 27 iunie 2022.

Este vorba despre art. 169 alin. 1 lit. d din Legea insolventei:

„La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte sau intregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, fara sa depaseasca prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului, prin una dintre urmatoarele fapte: (...)

d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea. In cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma. Prezumtia este relativa”.

Iata intrebarile Curtii de Apel Iasi a sesizat ICCJ cu un recurs in interesul legii continand urmatoarele intrebari:

„1. In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza finala din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, in cazul in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, prezumtia legala se intinde si asupra conditiilor raspunderii delictuale privind existenta faptei ilicite si asupra prejudiciului?

2. In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, in ipoteza in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, reclamantul are sarcina de a dovedi o legatura de cauzalitate intre fapta paratului si intrarea debitorului in insolventa?”

Redam explicatiile CA Iasi:

„II. Problemele de drept care au generat practica judiciara neunitara:

In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, in practica instantelor judecatoresti s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la decelarea conditiilor prevazute de lege pentru atragerea raspunderii paratilor pentru o parte sau pentru intregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, in ipoteza in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, precum si cu privire la intinderea prezumtici legale reglementate de teza finala a acestui articol, dar si cu privire la sarcina probei.

Solutii diferite in practica judiciara neunitara:

a. Intr-o prima orientare jurisprudentiala, in interpretarea si aplicarea textului articolului 169 alin. 1) lit. d), se apreciaza ca, in cazul in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, legiuitorul a instituit o prezumtie legala relativa cu privire la conditiile raspunderii delictuale, astfel incat actiunea reclamantului se impune a fi admisa, fara ca reclamantul sa aiba sarcina de a proba o legatura de cauzalitate suplimentara, intre fapta si starea de insolventa.

In argumentarea acestei opinii, se are in vedere ca raspunderea speciala delictuala reglementata de art. 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 presupune urmatoarele conditii: existenta unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legaturii de cauzalitate intre fapta si prejudiciu si a vinovatiei.

Dupa deschiderea procedurii de insolventa, debitorul are obligatia de a pune la dispozitia practicianului in insolventa toate documentele contabile ale societatii, iar in baza lor si in exercitarea atributiilor prevazute de art. 97 alin. 1) din Legea nr. 85/2014, acesta din urma trebuie sa stabileasca cauzele starii de insolventa si sa analizeze daca aceasta a fost cauzata de organele de conducere prin savarsirea faptelor prevazute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit primei teze a articolului 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, persoanei care a contribuit la starea de insolventa a debitorului i se atrage raspunderea daca a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.

Pentru cazul in care paratii nu predau documentatia financiar-contabila practicianului in insolventa desemnat ca administrator sau lichidator judiciar al debitorului, desi raspund de tinerea acestor evidente potrivit normelor contabile, este imposibil a se verifica daca paratul a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea. Din acest motiv, legiuitorul a instituit o prezumtie legala relativa, in teza finala a art. 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care, in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma.

In cadrul acestei prime orientari jurisprudentiale, instantele considera ca prezumtia legala a existentei culpei si a unei legaturi de cauzalitate intre fapta si prejudiciu nu poate fi limitata strict la cele doua elemente din cadrul raspunderii civile delictuale, pentru ca o astfel de limitare nu are sens.

Asa cum este formulata teza finala a textului art. 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, rezulta ca atat culpa, cat si legatura de cauzalitate se prezuma in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, de unde se concluzioneaza ca legiuitorul a inteles sa instituie prin acest text si prezumtia legala a savarsirii faptei delictuale, daca paratul nu preda actele financiar-contabile practicianului in insolventa.

In plus, se considera ca, atunci cand se prezuma legatura de cauzalitate, aceasta nu poate exista fara fapta si fara prejudiciu. Atat timp cat legea nu a prevazut, ca ipoteza de aplicare a acestei prezumtii, stabilirea existentei faptei prevazute de art. 169 alin. 1) lit. d), prima teza, ci doar nepredarea actelor contabile, rezulta cu claritate ca legea a prezumat in acelasi timp cu legatura de cauzalitate si existenta faptei de netinere a contabilitatii, precum si prejudiciul produs prin netinerea contabilitatii. In ceea ce priveste prejudiciul, se considera ca acesta consta in ajungerea debitorului in stare de insolventa si se cuantifica in concret prin contravaloarea pasivului ramas neacoperit. In concluzie, prezumtia legala se refera atat la culpa, legatura de cauzalitate, cat si la savarsirea faptei si la prejudiciu (intrarea debitorului in insolventa).

Pentru a pronunta o solutie identica, alte instante mai argumenteaza ca netinerea contabilitatii este o fapta negativa, ce nu poate fi probata decat prin faptul pozitiv contrar. In conditiile in care fostul administrator social nu a predat documentele financiar-contabile ale debitorului falit, in termenul fixat de legiuitor, se naste prezumtia ca nu s-a tinut contabilitatea respectivei societati comerciale. Aceasta prezumtie poate fi rasturnata de partea parata prin predarea documentelor catre practicianul in insolventa. Nepredand actele financiar-contabile, nu se poate stabili daca a fost tinuta contabilitatea in conformitate cu legea sau s-a facut sa dispara anumite documente contabile, iar sarcina probei faptului pozitiv cu privire si in acest aspect revine tot paratului, si nu reclamantului, pentru care imprejurarea respectiva constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit. Nepredarea actelor contabile prezuma relativ netinerea contabilitatii in conformitate cu legea, ceea ce da dreptul judecatorului sa prezume si ca fapta a cauzat intrarea debitorului in insolventa.

In concluzie, simpla nepredare a documentelor contabile de catre fostul administrator social poate conduce la antrenarea raspunderii patrimoniale a acestuia pentru pasivul societatii, fara a fi necesara administrarea de dovezi suplimentare privind existenta faptei delictuale, prejudiciul si legatura de cauzalitate intre fapta si starea de insolventa. In lipsa prezentarii de catre parat a documentelor contabile, este imposibila o analiza a modului in care a fost tinuta contabilitatea si a cauzelor concrete care au determinat insolventa, iar aceasta situatie este chiar rezultatul conduitel culpabile a paratului, care, in calitate de administrator statutar, are obligatia de a evidentia in contabilitate toate operationile efectuate. Or, neindeplinirea acestei obligatii transfera in sarcina paratului obligatia de a dovedi ca a respectat normele care reglementeaza modul de tinere a contabilitatii si ca faptele sale nu au cauzat insolventa.

Potrivit acestei orientari jurisprudentiale, a se solicita reclamantului (administrator sau lichidator judiciar sau creditor) sa probeze, pe de o parte, ca paratul a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea, iar pe de alta parte ca aceste fapte ar fi determinat intrarea debitorului in insolventa, in conditiile in care se refuza predarea documentelor financiar-contabile ale societatii chiar de catre parat, este o sarcina imposibila, care face din actiunea intemeiata pe prevederile art. 169 alin. 1) lit. d) o procedura iluzorie, iar in final conduce la o incurajare a persoanelor responsabile cu tinerea evidentelor contabile sa nu prezinte aceste documente. (...)

S-a exprimat si opinia nuantata ca reclamantul trebuie sa probeze totusi refuzul nejustificat de predare a acestor acte de catre parat, aspect ce se impune a fi verificat din oficiu, mai precis ca: practicianul in insolventa a solicitat expres documentele contabile, printr-o notificare (sau scrisoare recomandata, email etc.), notificarea a ajuns la destinatar, acesta din urma a refuzat nejustificat predarea documentelor (refuzul rezultand explicit din pozitia procesuala a paratului sau implicit din pasivitatea procesuala a acestuia). (...)

Contrar acestei opinii, [au fost exprimate si opinii] in sensul ca prezumtia legala nu este legata de preexistenta unor notificari adresate paratului. (...)

b. Intr-o a doua orientare jurisprudentiala, in interpretarea si aplicarea art. 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, se considera ca, in cazul in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, acest fapt singur nu poate conduce la angajarea raspunderii personale, fiind necesara administrarea de catre reclamant de dovezi privind existenta faptei, a prejudiciului si a unei o a doua legaturi de cauzalitate, cea dintre fapta si starea de insolventa, legatura de cauzalitate care nu beneficiaza de prezumtia legala din teza finala a art. 169. alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

In argumentarea acestei opinii, se arata ca textul articolului 169 alin. 1) lit. d), teza finala din Legea nr. 85/2014 instituie o prezumtie legala doar cu privire la culpa si la legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, astfel incat reclamantul nu este dispensat de a proba existenta faptei, a prejudiciului si a imprejurarii ca fapta a determinat intrarea debitorului in insolventa. Prezumtia legala nu se poate intinde si asupra celorlalte conditii ale raspunderii delictuale.

Invocarea prezumtiei instituite de art. 169 alin.1 lit. d) teza finala din Legea nr. 85/2014 va fi lipsita de relevanta, daca, prioritar, reclamantul nu-si respecta obligatia de a face dovada savarsirii unei fapte si a legaturii de cauzalitate intre fapta si starea de insolventa, intervenita anterior nasterii obligatiei de predare a documentelor contabile in cadrul procedurii insolventei.

Astfel, pentru antrenarea raspunderii speciale, trebuie indeplinite, pe langa conditiile raspunderii civile delictuale prevazute de art. 1349 si urmatoarele din Codul civil (existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul) si conditia speciala ca fapta sa fi produs intrarea debitorului in insolventa. Potrivit acestei orientari jurisprudentiale, intrarea debitorului in insolventa nu face parte din conditia prejudiciului, ci este o conditie distincta, rezultata din exprimarea textului: 'persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului'.

In argumentarea acestui punct de vedere, s-au retinut si considerentele Deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 370/2021 referitoare la respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, potrivit cu care:

'24. Cu privire la fapta previzuta de art. 169 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, Curtea retine ca aceasta se refera la trei ipoteze, si anume s-a tinut o contabilitate fictiva, s-a facut sa dispara unele documente contabile sau nu s-a tinut contabilitatea in conformitate cu legea. In ceea ce priveste obligatia de a fine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica faptul ca nu s-a tinut contabilitatea in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa. Asadar, simplul fapt ca nu s-ar fi tinut contabilitatea potrivit legii nu este de natura sa duca la angajarea raspunderii in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa.

28. Pentru ca nerespectarea prevederilor referitoare la evidenta contabilitatii sa atraga raspunderea pentru intrarea in insolventa, Curtea retine ca fiind necesara dovedirea existentei prejudiciului, a culpei si a legaturii de cauzalitate intre fapta si intrarea in insolventa a debitoarei. Intrucat actiunea necesita stabilirea unei legaturi de cauzalitate intre fapta administratorului si insuficienta activului, nu este suficienta existenta faptei de a nu tine o contabilitate periodica si nerespectarea dispozitiilor legale, fara a se concretiza modul in care aceasta fapta a dus la insuficienta activelor. Indiferent daca este instituita prezumtia ca nu a fost tinuta contabilitatea in conformitate cu legea, pentru atragerea raspunderii este necesara probarea faptului ca neindeplinirea obligatiilor prevazute de legea contabilitatii a contribuit la starea de insolventa Nedepunerea documentelor cerute de lege nu este echivalenta cu neintocmirea contabilitatii sau cu intocmirea acesteia cu nerespectarea legii. In orice caz, este necesara mai intai dovada certa a savarsirii faptelor referitoare la tinerea contabilitatii si apoi caracterul lor ilicit, aplicarea prezumtiei relative referitoare la culpa si legatura de cauzalitate fiind ulterioara. Curtea subliniaza insa ca aceste aspecte nu intra in sfera atributiilor instantei de contencios constitutional, ci raman la latitudinea instantei competente, intraucat administratorul judiciar ori, dupa caz, lichidatorul judiciar, ori de cate ori identifica persoanele culpabile de starea de insolventa a debitorului, va promova actiunea in antrenarea raspunderii patrimoniale'”.

Scutea prefera prima varianta

In punctul de vedere trimis instantei supreme, Procurorul General Gabriela Scutea opteaza pentru prima orientare jurisprudentiala – respectiv cea potrivit careia „in cazul in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, legiuitorul a instituit o prezumtie legala relativa cu privire la conditiile raspunderii delictuale, astfel incat actiunea reclamantului se impune a fi admisa, fara ca reclamantul sa aiba sarcina de a proba o legatura de cauzalitate suplimentara, intre fapta si starea de insolventa”.

Prezentam punctul de vedere al Procurorului General:

„§2. Cu privire la fondul problemei de drept

§2.1. Reflectarea problemei de drept in literatura de specialitate

In ceea ce priveste prejudiciul, ca element al raspunderii civile, s-a aratat ca averea debitorului a suferit un prejudiciu atunci cand existenta sa certa este stabilita prin constatarea de catre judecatorul-sindic nu numai a faptului ca persoana juridica a ajuns in incetare de plati, ci si a imprejurarii ca obligatiile fata de creditori nu pot fi platite integral din averea debitorului.

Textul art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretat in sensul ca persoanele raspunzatoare nu ar putea fi obligate sa suporte intregul pasiv ramas neacoperit, ci in sensul ca fiecare dintre persoanele raspunzatoare sa poata fi obligata individual, caz in care faptele acestor persoane sunt diferite si prejudiciul cauzat de fiecare fapta poate fi precis determinat. Una dintre aceste fapte consta tocmai in nepredarea documentelor contabile de catre practicianul in insolventa, in cazul ipotezei speciale reglementata de art. 169 alin. (1) lit. d) teza finala din Legea nr. 85/2014.

Raspunderea speciala a persoanelor care au contribuit la starea de insolventa a debitorului persoana juridica poate fi angajata in cazul faptelor ilicite prevazute expres de art. 169 alin. (1) lit. a) – g) din Legea nr. 85/2014. O specie a ilicitului care constituie in mod frecvent o cauza a unei insolvente frauduloase rezulta din fapta de a tine o contabilitate fictiva, de a face sa dispara unele documente contabile sau de a nu tine contabilitatea in conformitate cu legea [art. 169 alin. (1) lit. d)]. Inregistrarea contabila exhaustiva, sistematica si cronologica a operatiunilor efectuate si a bunurilor aflate in patrimoniul debitorului serveste drept instrument de evidentiere si verificare a activitatii economice desfasurate de acesta. Cu toate ca sintagma „nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea" ar fi fost suficienta pentru a include toate ipotezele de ilicit in raport cu prevederile Legii contabilitatii nr. 82/1991 si a celorlalte acte normative in materie, legea adauga explicit ipotezele cele mai frecvente, respectiv tinerea unei contabilitati fictive, care nu reflecta realitatea activitatii economice desfasurate, si disparitia documentelor contabile in scopul ascunderii acestei realitati. Sunt ipostaze ale acestei fapte: omisiunea inregistrarii in contabilitate a unor operatiuni efectuate de societate sau a unor bunuri aflate in patrimoniul acesteia; inscrierea denaturata a operatiunilor economice desfasurate de societate sau a drepturilor pe care aceasta le are asupra anumitor bunuri; inregistrarea in contabilitate a unor tranzactii nereale, in absenta documentelor justificative sau pe baza unor documente justificative falsificate, etc. Cu aceasta fapta este asimilata de lege lata si fapta de a nu preda documentele contabile ale societatii catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, subsecvent deschiderii procedurii insolventei.

In doctrina, s-a aratat si ca, de lege lata, art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, extinde campul cauzal specific raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si starea de insolventa, in sensul ca, prin utilizarea verbului „au contribuit” in locul lui „au cauzat” din sintagma „persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului”, se consacra teza echivalentei conditiilor de stabilire a raportului de cauzalitate. Aceasta teza sterge diferentele dintre cauze si conditii, considerand ca orice fapta are, in final, aceeasi importanta in producerea starii de insolventa. Toti factorii cauzali sunt pusi pe picior de egalitate explicativa in justificarea angajarii raspunderii, producandu-se, in acest fel, o largire a campului cauzal: toate conditiile care au condus la instalarea starii de insolventa sunt considerate cauzal identice si necesare pentru aparitia sa. Prin urmare, fapta pentru care se angajeaza raspunderea trebuie sa aiba calitatea de factor cauzal al starii de insolventa. De pilda, pe baza diferentei intre „cauza” si „conditie cu rol cauzal”, raspunderea va putea fi antrenata atat pentru faptele membrilor organelor de conducere, cat si pentru cele ale membrilor organelor de supraveghere; atat pentru faptele frauduloase comise de membrii organelor de conducere, cat si pentru faptul ca membrii organelor de conducere care le succed nu denunta activitatile frauduloase ale antecesorilor lor si nu iau masuri pentru lipsirea lor de efecte.

Multitudinea situatiilor de acest gen intalnite in practica a condus la instituirea prin noua reglementare (pentru ipoteza nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar/lichidator) a unei prezumtii relative in privinta culpei si a legaturii de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.

Consideram ca prezumtia va fi rasturnata in ipoteza in care, spre exemplu, persoana careia i se solicita raspunderea dovedeste existenta unei cauze exterioare culpei sale care a condus la disparitia documentelor contabile (furt, incendiu, inundatie), intrucat in astfel de ipoteze nepredarea are o cauza obiectiva, nefiind determinata de o intentie frauduloasa.

De cele mai multe ori, prin faptele enumerate la lit. d) se incearca camuflarea faptelor ilicite prevazute la lit. e) a textului analizat (deturnarea/ascunderea unei parti a activului ori marirea in mod fictiv a pasivului), acestea din urma putand contribui la instalarea insolventei debitorului.

§2.2. Reflectarea problemei de drept in jurisprudenta

Din analiza jurisprudentei in materie, au rezultat suficiente contra-argumente care demonteaza caracterul failibil al argumentelor invocate in antiteza in cuprinsul celei de-a doua orientari jurisprudentiale.

Astfel, prin decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 370 din 03.06.2021, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 771 din 10.08.2021, a fost respinsa ca neintemeiata exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevedere a insolventei si de insolventa, retinandu-se urmatoarele:

'9. In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorii acesteia sustin ca fictiunea juridica creata de legiuitor prin reglementarea prezumtiei relative de culpa si de legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu este neconstitutionala si lipsita de efecte in conditiile in care lipsesc dovezile primare referitoare la faptele ilicite privind netinerea contabilitatii, ascunderea documentelor contabile si, mai ales, la legatura de cauzalitate intre aceste fapte si starea de insolventa. Precizeaza ca prevederile art. 138 alin. (1) lit. c), d) si e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei au preluat solutia legislativa consacrata initial de art. 124 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, insa aceste dispozitii nu instituiau o prezumtie de culpa a persoanei a carei raspundere se solicita, motiv pentru care, analizand exceptiile de neconstitutionalitate ale acestor dispozitii, prin deciziile pronuntate, Curtea Constitutionala le-a respins ca fiind neintemeiate. (...)

23. In ceea ce priveste conditiile raspunderii prevazute de art. 169 din Legea nr. 85/2014, atat in doctrina (a se vedea Stanciu D. Carpenaru, Mihai-Adrian Hotca, Vasile Nemes, Codul insolventei comentat, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, Editia a II-a, revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti, 2017), cat si in practica, s-a acceptat faptul ca raspunderea civila intemeiata pe dispozitiile art. 169 din actul normativ precitat presupune indeplinirea urmatoarelor conditii: savarsirea unei fapte ilicite, existenta prejudiciului, existenta legaturii de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu si vinovatia faptuitorului. Totodata, in conformitate cu art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, „cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, este obligat sa il repare”, iar astfel faptele care pot atrage raspunderea civila a persoanelor avute in vedere de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie sa fie ilicite, adica sa fie comise cu nesocotirea unor dispozitii legale sau cu incalcarea unor reguli conventionale. Cele patru conditii ale raspunderii civile, mai sus mentionate, trebuie indeplinite indiferent de natura raspunderii - raspundere delictuala sau contractuala. Singura diferenta dintre cele doua forme de raspundere civila nu este in materia conditiilor, ci a probatiunii, intrucat, in timp ce in cazul raspunderii delictuale toate cele patru conditii trebuie dovedite, in cazul raspunderii contractuale, una dintre ele este prezumata relativ, si anume vinovatia, daca in prealabil se face dovada ca persoana in cauza a incalcat o obligatie contractuala. In acest sens sunt si prevederile criticate in cauza, potrivit carora, in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma, prezumtia fiind relativa. (...)

26. Curtea retine ca, potrivit art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, criticat in speta, in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu se prezuma. Prezumtia este relativa si poate fi rasturnata prin orice mijloc de proba admis de lege. Referitor la acest caz de angajare a raspunderii persoanelor care au contribuit la insolventa debitorului, Curtea retine ca prezumtia de existenta a culpei si a legaturii de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu exista numai in ceea ce priveste faptele ilicite comise dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 85/2014, cu respectarea art. 15 alin. (2) din Constitutie.

27. Curtea invedereaza, de asemenea, faptul ca in orice procedura de insolventa, analiza documentelor contabile este esentiala pentru a se stabili cauzele si imprejurarile intrarii in insolventa. Din acest motiv, legea instituie obligatia depunerii acestor documente inca de la momentul deschiderii procedurii de insolventa, iar aceasta obligatie revine debitorului prin organele sale. Referitor la consecintele care decurg in acele cazuri in care aceste documente nu ajung sa fie puse la dispozitia practicianului in insolventa desemnat in procedura, Curtea apreciaza ca prin completarea solutiei legislative cuprinse in art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, astfel cum se regaseste in prezent in art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a avut ca scop eliminarea unei practici judiciare contradictorii cu privire la atragerea raspunderii pentru netinerea contabilitatii atunci cand administratorul social nu a predat documentele contabile. Aceasta intrucat, chiar daca si in vechea reglementare opinia majoritara era in sensul antrenarii raspunderii, concluzia se intemeia insa pe o prezumtie judecatoreasca. In noua reglementare, prezumtia este una legala, astfel incat, in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma. Prezumtia este relativa, astfel incat autorul faptei o poate rasturna prin predarea contabilitatii”.

Dupa ce in paragrafele 28 si 29 ale acestei decizii, Curtea a aratat ca, pentru atragerea raspunderii, este necesara probarea faptului ca neindeplinirea obligatiilor prevazute de legea contabilitatii a contribuit la starea de insolventa, nedepunerea documentelor cerute de lege nefiind echivalenta cu neintocmirea contabilitatii sau cu intocmirea acesteia cu nerespectarea legii si ca savarsirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege, precum si existenta unui prejudiciu sunt doua conditii necesare, dar nu suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unei persoane in temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, fiind necesar sa se probeze si imprejurarea ca, prin savarsirea faptei de catre subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului si, indirect (consecutiv), creditorilor, in paragraful 30 al aceleiasi decizii, Curtea a concluzionat in sensul ca '(...) prin noua reglementare cuprinsa in art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, criticata in speta, legiuitorul a realizat o modificare esentiala, ce tine de fapta de netinere a contabilitatii, si anume aceea ca, in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma relativ. Faptul ca administratorul social sau lichidatorul judiciar nu au pus la dispozitia practicianului evidenta contabila, in temeiul obligatiei legale care le incumba, naste prezumtia relativa ca evidenta contabila nu s-a tinut, fiind necesar si suficient ca persoanele a caror raspundere se angajeaza sa fi contribuit la starea de insolventa a debitorului. Curtea precizeaza ca autorul faptei poate insa sa rastoarne prezumtia de netinere a contabilitatii prin predarea catre practicianul in insolventa a documentelor contabile'.

Practic, prin aceasta concluzie, Curtea Constitutionala stabileste ca prezumtia legala relativa priveste si faptul ilicit.

§2.3. Analiza textului supus interpretarii in paradigma raspunderii civile delictuale

Este in afara oricarei controverse ca, atunci cand nu se grefeaza pe un contract incalcat, raspunderea prevazuta de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este un tip special de raspundere civila delictuala pentru fapta proprie si ca, pentru angajarea acesteia, trebuie indeplinite cumulativ conditiile rezultate din economia art. 1357 Cod civil referitoare la: (i) existenta faptei ilicite; (ii) existenta prejudiciului; (iii) existenta legaturii de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si (iv) vinovatia faptuitorului.

i) In ceea ce priveste fapta ilicita, noua reglementare, spre deosebire de cea anterioara, contine, atat o lista exhaustiva de fapte calificate aprioric, ilicite, cat si un enunt general, ipoteza necontinuta in fosta reglementare, in sensul posibilitatii angajarii raspunderii pentru orice alta fapta savarsita cu intentie, care a contribuit la starea de insolventa a debitorului [art. 169 alin. (1) lit. h)].

Elementele materiale ale faptei ilicite ce intereseaza prezenta analiza constau, potrivit enumerarii continuta in art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 in: tinerea unei contabilitati fictive, cauzarea disparitiei documentelor contabile sau netinerea contabilitatii in conformitate cu legea.

Aceste fapte pot realiza, atat continutul art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, cat si al unor infractiuni, cum ar fi infractiunea de bancruta frauduloasa [art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul penal] sau infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale ori pot intruni continutul unei contraventii la regimul fiscal.

Aceste fapte se savarsesc de catre persoanele responsabile cu organizarea si conducerea contabilitatii societatii, respectiv de catre administratori, care trebuie sa cunoasca si sa evidentieze in mod exhaustiv, sistematic si cronologic toate operatiunile economice in care este implicata persoana juridica pe care o administreaza, precum si toate activele si pasivele acesteia.

Ipoteza reglementata in art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 vizeaza, asadar, incalcari ale obligatiilor legale instituite de art. 1 alin. (1) din Legea contabilitatii nr. 82/1991 in sarcina societatilor, companiilor nationale, regiilor autonome, institutelor nationale de cercetare-dezvoltare, societatilor cooperatiste si celorlalte persoane juridice, de a-si organiza si conduce contabilitatea financiara, potrivit legii; precum si de art. 73 alin. (1) lit. c) si e) din Legea societatilor nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, potrivit carora, administratorii raspund pentru existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere, precum si de stricta indeplinire a indatoririle pe care legea si actul constitutiv le impun.

In context, pornind de la insasi definitia pe care art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 o da contabilitatii se releva rolul evidentelor contabile de a oferi practicianului in insolventa informatii despre situatia financiara a debitorului, creditorii acestuia, cauzele aparitiei insolventei, activele care pot fi valorificate etc.

Din interpretarea logica si teleologica a dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 rezulta ca legiuitorul asimileaza fapta prevazuta in teza a II-a de nepredare a documentelor contabile administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar, celei prevazute in teza I a aceluiasi text, care consta in tinerea unei contabilitati fictive, in ascunderea sau provocarea disparitiei documentelor contabile sau in tinerea unei contabilitati neconforme cu legea.

Desi reglementarea analizata se refera in terminis numai la prezumtia de culpa si de legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, in realitate, intentia legiuitorului a fost in sensul de a institui o prezumtie relativa (juris tantum) si cu privire la fapta ilicita, orice alta interpretare contrara lipsind textul de aplicabilitate practica si de finalitatea pentru care a fost edictat.

Astfel, refuzul administratorilor statutari de a preda, administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar, dupa prealabila lor notificare, documentele contabile ale societatii aflate in insolventa naste o prezumtie de savarsire a faptelor prevazute de art. 169 alin. (1) lit. d) teza I din aceeasi lege.

Astfel spus, din faptul negativ, al refuzului expres sau tacit, de a preda documentele contabile, dupa o prealabila solicitare, fapt mai usor de dovedit, legiuitorul trage prezumtia existentei unor alte fapte mult mai greu de demonstrat sau, practic, imposibil de dovedit, vizand existenta unei contabilitati fictive, neregulat tinute sau ascunse cu intentie frauduloasa ('a facut sa dispara unele documente contabile').

In prezenta unui refuz de a-i fi predate documentele contabile, practicianul in insolventa se afla intr-o imposibilitate obiectiva de a stabili existenta si realitatea, caracterul corect tinut al contabilitatii debitorului si de a analiza modul in care a fost organizata activitatea financiara a acesteia.

Nu in ultimul rand, sunt de observat ratiunile pentru care legiuitorul a introdus aceasta solutie normativa.

Astfel, aceasta prezumtie nu se regasea nici in cuprinsul art. 137 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului si nici in cel al art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, care i-au precedat Legii nr. 85/2014.

Sub imperiul acestor reglementari, instantele judecatoresti refuzau sa antreneze raspunderea membrilor organelor de conducere, in temeiul dispozitiilor legale anterioare, in cazul refuzului predarii documentelor contabile, tocmai pentru ca legea nu asimila acest refuz cu fapta 'de a tine o contabilitate fictiva, de a face sa dispara unei documente contabile sau de a nu tine contabilitatea in conformitate cu legea'.

Noua reglementare a oferit un raspuns acestor neajunsuri ale reglementarilor anterioare, testate intr-o jurisprudenta indelungata si, prin instituirea prezumtiei din art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 a facilitat sarcina probatiunii practicianului in insolventa, reclamant in procedura de atragere a raspunderii.

Solutia oferita de noua reglementare, chiar daca imperfecta din perspectiva redactarii normei, este si echitabila, de vreme ce practicianul in insolventa, confruntat cu refuzul de a-i fi puse la dispozitie documentele contabile ale debitorului, pe care le-a solicitat, in prealabil, nu este pus in situatia de a face o probatio diabolica, pentru a demonstra temeinicia demersului sau judiciar. Pe de alta parte, echitatea interpretarii si aplicarii legii in sensul de a se considera ca prezumtia legala nou instituita de legiuitor vizeaza si existenta faptei „de a tine o contabilitate fictiva, de a face sa dispara unele documente contabile sau de a nu tine contabilitatea in conformitate cu legea” rezida din aceea ca un comportament neloial al membrilor organelor de conducere ale societatii debitoare, nu este valorificat in favoarea acestora, cu incalcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care, in dreptul contemporan, este aplicabil, deopotriva, in planul dreptului procesual (exercitarea actiunii in justitie), cat si cu privire la dreptul material.

In fine, o alta regula de interpretare logica a legii este cea a interpretarii normei juridice astfel incat aceasta sa fie aplicabila (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

Or, in masura in care legea ar fi interpretata in sensul ca prezumtia legala relativa instituita prin teza a II-a a lit. d) din art. 169 alin. (1) al Legii nr. 85/2014 nu acopera si fapta ilicita ar insemna ca noua reglementare sa fie aplicata fara observarea scopului pentru care a fost edictata, acela de a surmonta neajunsurile reglementarii anterioare, observate in practica judiciara.

ii) Prejudiciul, o alta conditie a raspunderii instituite de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este dat de o parte sau de intregul pasiv al debitorului, persoana juridica ajunsa in stare de insolventa, fara a putea fi depasit prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva.

In literatura de specialitate s-a aratat ca, prin cauzarea starii de insolventa se produce un prejudiciu in patrimoniul debitorului insolvent, iar nu in cel al creditorilor, desi acestia sunt afectati, la randul lor, de starea de insolventa pricinuita.

Prejudiciul este dat de totalul sau de o parte a pasivului debitorului, adica suma creantelor inscrise in tabelul definitiv al creantelor, iar in cazul debitorului insolvent, care se afla in procedura falimentului, de pasivul neacoperit.

Art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 limiteaza prejudiciul care poate fi recuperat la o parte sau intregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, fara sa depaseasca prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva.

Dupa cum s-a observat in literatura de specialitate13, legea constituie un maxim absolut – 'intregul pasiv al debitorului' – si un maxim relativ – 'prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva' –, in scopul conservarii caracterului reparator al raspunderii si, deci al evitarii unui eventual caracter confiscator al acesteia.

Prin urmare, raspunderea se va angaja, potrivit regulii generale, constituita in alin. (1) al art. 169 din Legea nr. 85/2014, pentru intregul pasiv sau acea parte a pasivului aflata in raport de cauzalitate cu fapta ilicita a membrilor organelor de conducere si/sau supraveghere.

Avand in vedere aceste aspecte, precum si dispozitiile art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura civila, in cererea pe care o formuleaza, practicianul in insolventa trebuie sa indice valoarea prejudiciului, in limitele acestei valori urmand a se analiza raportul de cauzalitate.

iii) Legatura de cauzalitate este cea de-a treia conditie a raspunderii prevazuta de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Fiind in prezenta unei raspunderi civile reparatorii, aceasta conditie esentiala functioneaza nu doar ca o conditie a raspunderii civile, ci si ca un criteriu

pe baza caruia se stabileste intinderea obligatiei de reparare a prejudiciului, deoarece dreptul la reparatie poate fi recunoscut numai pentru si in limitele prejudiciului care este, in mod neindoielnic, consecinta faptei ilicite.

In privinta raspunderii speciale reglementata de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este necesara, asadar, stabilirea cumulativa a doua legaturi de cauzalitate.

In primul rand, raspunderea implica retinerea raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si starea de insolventa, in sensul ca lipsa disponibilitatilor financiare pentru plata datoriilor exigibile trebuie sa fi fost generata de fapta care atrage raspunderea.

Sub acest aspect, in literatura de specialitate s-a aratat ca, fata de sintagma 'au contribuit la starea de insolventa', legiuitorul se raliaza tezei echivalentei conditiilor (a conditiilor sine qua non), potrivit careia, atunci cand nu se poate determina cu certitudine faptul cauzal dintr-un complex de fapte si imprejurari, se va considera ca toate faptele si imprejurarile care au fost indispensabile pentru producerea prejudiciului sunt cauze ale acestuia si au valoare de cauza egala, adica echivalente.

La nivel conceptual, consider ca, in realitate, sistemul adoptat in legea speciala este cel al indivizibilitatii dintre cauza si conditii, sistem promovat, de altfel, in spatiul dreptului civil, pentru angajarea raspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor si tainuitorilor [art. 1369 din Codul civil].

Aceasta teorie dezvoltata de profesorul Eliescu se constituie intr-o sinteza a tuturor celorlalte teorii asupra cauzalitatii, iar in fundamentarea ei s-a pornit de la ideea justa potrivit careia, in stabilirea raportului de cauzalitate, trebuie avut in vedere ca fenomenul – cauza nu actioneaza singur si izolat, ci in anumite conditii externe care, „fara a produce efectul pagubitor, au favorizat totusi producerea acestui efect, inlesnind nasterea procesului cauzal, grabind si favorizand dezvoltarea lui sau agravandu-i rezultatele negative”.

Astfel, tuturor conditiilor exterioare care au concurat, ca un tot unitar, la producerea prejudiciului, trebuie sa le fie recunoscuta eficienta cauzala.

In alti termeni, intre cauza principala si conditii este o unitate indivizibila, astfel incat in campul cauzal sunt retinute nu numai faptele cu valoare de cauza necesara si directa, ci si acelea care au avut rolul de conditii cauzale, facand posibila actiunea cauzei principale ori i-au asigurat sau agravat efectele daunatoare.

In al doilea rand, in conceptia art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raspunderea membrilor organelor de conducere si/sau supraveghere ale debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, precum si a altor persoane care au contribuit la starea de insolventa presupune retinerea raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul cauzat24, dat fiind ca ne aflam in prezenta unei raspunderi reparatorii.

Acest aspect rezulta din chiar formularea textului care limiteaza despagubirile la valoarea daunelor aflate in relatie cauzala cu fapta ilicita, acestea neputand depasi prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva.

Acestea fiind conceptia primara a dispozitiilor art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, urmeaza a se analiza daca prezumtia relativa din teza a II-a a literei d) a acestui text priveste si legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si insolventa, precum si pe aceea dintre fapta si intinderea prejudiciului.

Lamurirea raportului dintre cele doua norme si, in consecinta, a domeniului de aplicare a prezumtiei ce opereaza in privinta legaturii de cauzalitate, se realizeaza, pentru consecventa de rationament, prin aplicarea acelorasi metode de interpretare logica si teleologica, pe baza carora, in precedent, am stabilit incidenta prezumtiei legale relative si in privinta faptei ilicite.

In precedent, pe cale de interpretare, am demonstrat ca faptul nepredarii documentelor contabile catre practicianul in insolventa genereaza si prezumtia faptului ilicit prevazut de art. 169 alin. (1) lit. d) teza I, ce consta in tinerea unei contabilitati fictive, ascunderii acesteia sau tinerea unei contabilitati neconforme cu legea.

Astfel, grefat pe structura logica a prezumtiei legale, prevazuta de art. 327 si art. 328 din Codul de procedura civila, prin dovedirea faptului vecin si conex pe care se intemeiaza prezumtia (faptul nepredarii documentelor contabile), faptul necunoscut, ocultat practicianului in insolventa (care priveste situatia concreta a contabilitatii debitorului aflat in insolventa) este considerat ex lege, ca fiind dovedit, in sensul ca aceasta contabilitate se afla in situatiile enumerate la teza I a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

Ratiunea instituirii prezumtiei se releva nu doar in planul facilitarii probei pentru practicianul in insolventa [ca parte careia prezumtia ii profita, in sensul art. 328 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedura civila], ci si din perspectiva indeplinirii atributiilor ce-i revin practicianului in insolventa, de a intocmi raportul asupra cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia starii de insolventa, in care acesta trebuie sa mentioneze eventualele indicii sau elemente preliminare privind persoanele carora le-ar fi imputabila si cu privire la existenta premiselor angajarii raspunderii acestora, in conditiile prevederilor art. 169 – 173 [art. 58 alin. (1) lit. b si art. 64 lit. a) din Legea nr. 85/2014].

Practic, in conditiile in care practicianului in insolventa nu-i este pusa la dispozitie evidenta contabila a societatii, acestuia ii este obstructionata indeplinirea propriilor atributii si, pentru ca membrilor organelor de conducere si/sau supraveghere sa nu le fie creata o situatie favorabila prin invocarea propriei turpitudini, legiuitorul a instituit prezumtia relativa a existentei legaturii de cauzalitate.

Refuzul nejustificat de predare a evidentelor contabile, constituind, fie o fapta de favorizare, fie de tainuire sau de impiedicare ori intarziere a chemarii in judecata a autorului faptei ilicite, in sensul art. 1369 din Codul civil, face parte din complexul cauzal, cu rol de conditie cauzala.

Astfel, prezumtia existentei legaturii de cauzalitate functioneaza atat in privinta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu (inteles inclusiv ca ajungere a debitorului in stare de insolventa), cat si sub aspectul intinderii prejudiciului indicat de practicianul in insolventa.

Aceasta, intrucat, chiar daca este plasata in cuprinsul aceluiasi alineat, norma din teza a II-a a literei d) are un caracter derogatoriu de la conditiile generale ale raspunderii, prevazute in alin. (1) al articolului 169 din Legea nr. 85/2014, caracterul derogatoriu al solutiei legislative fiind justificat tocmai de circumstantele obiective ale comiterii faptei ilicite.

Potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata, modificata si completata, reglementarea este derogatorie daca solutiile legislative referitoare la o situatie anume determinata cuprind norme diferite in raport cu reglementarea–cadru in materie, aceasta din urma pastrandu-si caracterul sau general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

In plus, potrivit art. 48 alin. (1) din aceeasi lege, in cazul in care din dispozitia normativa primara a unui articol decurg, in mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate in alineate distincte, asigurandu-se articolului o succesiune logica a ideilor si o coerenta a reglementarii.

Aplicand aceste repere de tehnica legislativa, se observa ca, in alineatul (1) al art. 169, legiuitorul enunta conditiile raspunderii persoanelor care au contribuit la starea de insolventa a debitorului si enumera faptele ilicite care atrag aceasta raspundere.

Desi, potrivit normelor de tehnica legislativa continute in art. 49 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicata, tezele a II-a si a III-a de la lit. d) care contin o dezvoltare si o explicare separata, ar fi trebuit sa se regaseasca intr-u alineat distinct care sa urmeze ultimei enumerari, caracterul derogatoriu al acestora in ansamblul alineatului (1) al art. 169 poate fi cu usurinta decelat, intrucat, in cazul celorlalte fapte enumerate in cuprinsul alineatului, legiuitorul nu a instituit vreo prezumtie similara.

In plus, pe baza regulii de interpretare logica ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, intrucat legiuitorul nu distinge sub aspectul elementelor asupra carora opereaza prezumtia legaturii de cauzalitate, trebuie sa se considere ca aceasta prezumtie functioneaza atat in privinta existentei, cat si a intinderii prejudiciului.

O atare abordare este impusa de aceleasi ratiuni care au justificat concluzia asupra aplicabilitatii prezumtiei si in privinta faptei ilicite, fiind excesiv si, totodata, contrar principiului echitatii si principiului bunei-credinte, prevazut de art. 14 din Codul civil ca, in conditiile in care debitorul refuza nejustificat sa predea practicianului in insolventa documentele contabile, acesta din urma sa dovedeasca legatura de cauzalitate intre fapta si ajungerea debitorului in stare de insolventa din cauza tinerii unei contabilitati neconforme legii.

Neavand la dispozitie documentatia pe baza careia sa deceleze intre diferitele cauzalitati ale prejudiciului constatat, a cere contrariul, echivaleaza cu a pune din nou in sarcina practicianului in insolventa o probatio diabolica, lucru pe care legiuitorul a dorit sa il evite, in mod evident, atunci cand a instituit prezumtia legala relativa in privinta legaturii de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.

In precedent, in analiza dedicata prejudiciului, am aratat ca prin cauzarea insolventei, inteleasa ca fiind acea stare a patrimoniului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile, persoanei juridice debitoare i se cauzeaza un prejudiciu.

Prezumtia legaturii de cauzalitate in cazul analizat functioneaza si in privinta producerii starii de insolventa.

In acest caz, prezumtia priveste legatura de cauzalitate dintre faptele indicate in teza I a art. 169 lit. d) si starea de insolventa, intrucat, tinerea necorespunzatoare a contabilitatii si denaturarea functiei de evidenta a acestei operatiuni, constituie premise ale intrarii in insolventa.

Astfel spus, oricare dintre faptele prevazute in art. 169 alin. (1) lit. d) teza I din Legea nr. 85/2014 determina sau favorizeaza aparitia starii de insolventa, motiv pentru care prezumtia relativa a legaturii de cauzalitate instituita in teza a II-a a aceluiasi text functioneaza si in privinta starii de insolventa.

Este evident ca, lipsa evidentelor societatii contribuie in mod direct la producerea starii de insolventa, fiind logic ca, atat timp cat administratorul nu cunoaste care este activul societatii, sa nu poata evalua gradul de indatorare pe care societatea il poate suporta. Omisiunea organizarii contabilitatii creeaza, de asemenea, imposibilitatea obiectiva a urmaririi debitelor scadente si realizarea, in termenul de prescriptie, a creantelor. Inregistrarea corecta in contabilitate a operatiunilor efectuate reprezinta si pentru creditor o garantie ca operatiunile au fost legale, ca acestea pot fi verificate, iar creditorii isi vor putea recupera creantele din bunurile inregistrate in contabilitate. Prin urmare, numai tinerea unei evidente corecte poate asigura functionarea normala a oricarei afaceri.

iv) Conditia vinovatiei rezulta indirect din art. 169 alin. (1) si (2) din Legea nr. 85/2014 care vorbesc despre „persoane culpabile” de starea de insolventa a debitorului, majoritatea faptelor prevazute in alin. (1) fiind fapte intentionate.

In cazul faptei prevazute de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, culpa, inteleasa ca vinovatie este prezumata relativ de legiuitor, acest aspect nefacand obiectul vreunei controverse.

§3. Asadar, din analiza textului si fata de finalitatea reglementarii in materie, rezulta ca prezumtia scuteste practicianul in insolventa, reclamant in aceste cauze, de dovada elementelor raspunderii patrimoniale, fiind in sarcina paratilor sa probeze contrariul, respectiv, ca insolventa nu a fost cauzata de faptele enumerate in ipoteza normei, respectiv, de tinerea unei contabilitati fictive, de disparitia documentelor contabile ori de netinerea contabilitatii in conformitate cu legea.

Interpretarea si aplicarea legii in sensul primei orientari de jurisprudenta nu lipseste paratii de orice aparare. Acestia se pot apara indicand lipsa de fundament faptic al prezumtiei, in sensul ca practicianul in insolventa nu a notificat debitorul pentru a-i pune la dispozitie documentele contabile sau ca refuzul de a prezenta aceste documente nu a fost nejustificat, ci s-a datorat unor cauze straine care exclud vinovatia lor, precum factori de natura obiectiva sau fapta unor terti pentru care nu sunt tinuti sa raspunda ori pot prezenta documentele contabile pentru stabilirea cauzalitatii exacte a insolventei.

De aceea, atata vreme cat exista certitudinea ca administratorul sau, dupa caz, asociatul care detine documentele contabile ale societatii, a fost notificat si a intrat in posesia notificarii cunoscand ca i s-a cerut predarea acestora, simplul refuz nejustificat de predare a lor este suficient pentru antrenarea raspunderii patrimoniale pentru pasivul societatii insolvente.

Aceasta orientare nu contravine deciziei nr. 370/2021 a Curtii Constitutionale, intrucat, in paragraful 30, Curtea a retinut ca fapta administratorului social de a nu pune la dispozitia practicianului evidenta contabila, in temeiul obligatiei legale care ii incumba, naste prezumtia relativa ca evidenta contabila nu s-a tinut, autorul faptei putand sa rastoarne prezumtia de netinere a contabilitatii prin predarea catre practicianul in insolventa a documentelor contabile.

In concluz