LEGEA INSOLVENTEI: DECIZIA INALTEI CURTI – Recursul in interesul legii a fost admis. Cum se aplica (Document)

739

Lumea Banilor prezinta Decizia 14/2022 prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie, completul competent sa judece recursul in interesul legii, a luat in discutie sesizarea Curtii de Apel Iasi cu privire la procedurile de insolventa.

Colegiul de conducere al Curtii de Apel Iasi a sesizat Inalta Curte de Casatie si Justitie condusa de Corina Corbu (foto) cu solutionarea recursului in interesul legii ce vizeaza urmatoarea problema de drept:

„1. In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza finala din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, in cazul in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, prezumtia legala se intinde si asupra conditiilor raspunderii delictuale privind existenta faptei ilicite si asupra prejudiciului?;
2. In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, in ipoteza in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, reclamantul are sarcina de a dovedi o legatura de cauzalitate intre fapta paratului si intrarea debitorului in insolventa?”.

Dispozitiile legale supuse interpretarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare (Legea nr. 85/2014):

Art. 169

(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte sau intregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, fara sa depaseasca prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului, prin una dintre urmatoarele fapte:
(…)
d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea. In cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma. Prezumtia este relativa (…)”.

Motivarea sesizarii

Autorul sesizarii a aratat ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, in practica instantelor judecatoresti nu exista un punct de vedere unitar cu privire la decelarea conditiilor prevazute de lege pentru atragerea raspunderii paratilor pentru o parte sau pentru intregul pasiv al debitorului persoana juridica ajuns in stare de insolventa, in ipoteza in care paratul nu preda documentele si actele financiar-contabile practicianului in insolventa, precum si cu privire la intinderea prezumtiei legale reglementate de teza finala a acestui articol, dar si in ceea ce priveste sarcina probei.

Astfel, intr-o prima orientare jurisprudentiala s-a apreciat ca, in cazul in care paratul nu preda documentele contabile practicianului in insolventa, legiuitorul a instituit o prezumtie legala relativa cu privire la conditiile raspunderii delictuale, astfel incat actiunea reclamantului se impune a fi admisa, fara ca acesta sa aiba sarcina de a proba o legatura de cauzalitate suplimentara intre fapta si starea de insolventa.
In argumentarea acestei opinii s-a avut in vedere ca raspunderea speciala delictuala reglementata de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 presupune urmatoarele conditii: existenta unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legaturii de cauzalitate intre fapta si prejudiciu si a vinovatiei.
Dupa deschiderea procedurii de insolventa, debitorul are obligatia de a pune la dispozitia practicianului in insolventa toate documentele contabile ale societatii, iar in baza lor si in exercitarea atributiilor prevazute de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, acesta din urma trebuie sa stabileasca cauzele starii de insolventa si sa analizeze daca aceasta a fost cauzata de organele de conducere prin savarsirea faptelor prevazute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.
Potrivit primei teze a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, persoanei care a contribuit la starea de insolventa a debitorului i se atrage raspunderea daca a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Se mai arata ca pentru cazul in care paratii nu predau documentatia financiar-contabila practicianului in insolventa desemnat ca administrator sau lichidator judiciar al debitorului, desi raspund de tinerea acestor evidente potrivit normelor contabile, este imposibil a se verifica daca paratul a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Din acest motiv, legiuitorul a instituit o prezumtie legala relativa, in teza finala a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, potrivit careia, in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma.
In cadrul acestei prime orientari jurisprudentiale, instantele au considerat ca prezumtia legala a existentei culpei si a unei legaturi de cauzalitate intre fapta si prejudiciu nu poate fi limitata strict la cele doua elemente din cadrul raspunderii civile delictuale, pentru ca o astfel de limitare nu are sens.

Se mai arata ca asa cum este formulata teza finala a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, rezulta ca atat culpa, cat si legatura de cauzalitate se prezuma in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, de unde se concluzioneaza ca legiuitorul a inteles sa instituie prin acest text de lege si prezumtia legala a savarsirii faptei delictuale, daca paratul nu preda documentele contabile practicianului in insolventa.

Legatura de cauzalitate

In plus, se considera ca, atunci cand se prezuma legatura de cauzalitate, aceasta nu poate exista fara fapta si fara prejudiciu. Atat timp cat legea nu a prevazut ca ipoteza de aplicare a acestei prezumtii stabilirea existentei faptei prevazute de art. 169 alin. (1) lit. d) prima teza din Legea nr. 85/2014, ci doar nepredarea actelor contabile, rezulta cu claritate ca legea a prezumat in acelasi timp cu legatura de cauzalitate si existenta faptei de netinere a contabilitatii, precum si prejudiciul produs prin netinerea contabilitatii.
In ceea ce priveste prejudiciul s-a considerat ca acesta consta in ajungerea debitorului in stare de insolventa si se cuantifica in concret prin contravaloarea pasivului ramas neacoperit. In concluzie, prezumtia legala se refera atat la culpa, legatura de cauzalitate, cat si la savarsirea faptei si la prejudiciu (intrarea debitorului in insolventa).

Argumentul judecatorilor

Pentru a pronunta o solutie identica, alte instante au mai argumentat ca netinerea contabilitatii este o fapta negativa, ce nu poate fi probata decat prin faptul pozitiv contrar. In conditiile in care fostul administrator social nu a predat documentele contabile ale debitorului falit, in termenul fixat de legiuitor, se naste prezumtia ca nu s-a tinut contabilitatea respectivei societati. Aceasta prezumtie poate fi rasturnata de partea parata prin predarea documentelor catre practicianul in insolventa. Nepredand actele financiar-contabile, nu se poate stabili daca a fost tinuta contabilitatea in conformitate cu legea sau daca au disparut anumite documente contabile, iar sarcina probei faptului pozitiv cu privire si la acest aspect revine tot paratului si nu reclamantului, pentru care imprejurarea respectiva constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit. Nepredarea actelor contabile prezuma relativ netinerea contabilitatii in conformitate cu legea, ceea ce da dreptul judecatorului sa prezume si ca fapta a cauzat intrarea debitorului in insolventa.
Se mai sustine ca simpla nepredare a documentelor contabile de catre fostul administrator social poate conduce la antrenarea raspunderii patrimoniale a acestuia pentru pasivul societatii, fara a fi necesara administrarea de dovezi suplimentare privind existenta faptei delictuale, a prejudiciului si a legaturii de cauzalitate intre fapta si starea de insolventa. In lipsa prezentarii de catre parat a documentelor contabile, este imposibila o analiza a modului in care a fost tinuta contabilitatea si a cauzelor concrete care au determinat insolventa, iar aceasta situatie este chiar rezultatul conduitei culpabile a paratului, care, in calitate de administrator statutar, are obligatia de a evidentia in contabilitate toate operatiunile efectuate. Or, neindeplinirea acestei obligatii transfera in sarcina paratului obligatia de a dovedi ca a respectat normele care reglementeaza modul de tinere a contabilitatii si ca faptele sale nu au cauzat insolventa.
Potrivit acestei orientari jurisprudentiale, a se solicita reclamantului (administrator sau lichidator judiciar sau creditor) sa probeze, pe de o parte, ca paratul a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea, iar, pe de alta parte, ca aceste fapte ar fi determinat intrarea debitorului in insolventa, in conditiile in care se refuza predarea documentelor contabile ale societatii chiar de catre parat, este o sarcina imposibila, care face din actiunea intemeiata pe prevederile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 o procedura iluzorie, iar, in final, conduce la o incurajare a persoanelor responsabile cu tinerea evidentelor contabile sa nu prezinte aceste documente.

Opinie nuantata

S-a exprimat si opinia nuantata ca reclamantul trebuie sa probeze totusi refuzul nejustificat de predare a acestor acte de catre parat, aspect ce se impune a fi verificat din oficiu, mai precis ca: practicianul in insolventa a solicitat expres documentele contabile printr-o notificare (sau scrisoare recomandata, e-mail etc.), notificarea a ajuns la destinatar, acesta din urma a refuzat nejustificat predarea documentelor (refuzul rezultand explicit din pozitia procesuala a paratului sau implicit din pasivitatea procesuala a acestuia). In acest sens, au fost identificate hotarari judecatoresti definitive ale curtilor de apel Timisoara, Bucuresti, Alba Iulia.

Polul opus

In cea de-a doua orientare jurisprudentiala s-a considerat ca, in cazul in care paratul nu preda documentele contabile practicianului in insolventa, acest fapt singur nu poate conduce la angajarea raspunderii personale, fiind necesara administrarea de catre reclamant de dovezi privind existenta faptei, a prejudiciului si a unei a doua legaturi de cauzalitate, cea dintre fapta si starea de insolventa, legatura de cauzalitate care nu beneficiaza de prezumtia legala din teza finala a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.
In argumentarea acestei opinii s-a aratat ca art. 169 alin. (1) lit. d) teza finala din Legea nr. 85/2014 instituie o prezumtie legala doar cu privire la culpa si la legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, astfel incat reclamantul nu este dispensat de a proba existenta faptei, a prejudiciului si a imprejurarii ca fapta a determinat intrarea debitorului in insolventa. Prezumtia legala nu se poate intinde si asupra celorlalte conditii ale raspunderii delictuale.
Invocarea prezumtiei instituite de art. 169 alin. (1) lit. d) teza finala din Legea nr. 85/2014 va fi lipsita de relevanta daca, prioritar, reclamantul nu isi respecta obligatia de a face dovada savarsirii unei fapte si a legaturii de cauzalitate intre fapta si starea de insolventa, intervenita anterior nasterii obligatiei de predare a documentelor contabile in cadrul procedurii insolventei.
Astfel, pentru antrenarea raspunderii speciale, trebuie indeplinite, pe langa conditiile raspunderii civile delictuale prevazute de art. 1.349 si urmatoarele din Codul civil (existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul), si conditia speciala ca fapta sa fi produs intrarea debitorului in insolventa. Potrivit acestei orientari jurisprudentiale, intrarea debitorului in insolventa nu face parte din conditia prejudiciului, ci este o conditie distincta, rezultata din exprimarea textului: „persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului”.

In urma analizarii dosarului, Inalta Curte a admis sesizarea.

Iata decizia ICCJ:

„Admite recursul in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Iasi si, in consecinta, stabileste ca:
In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, in cazul in care paratul nu preda documentele contabile practicianului in insolventa, dupa prealabila notificare, se prezuma relativ intrunirea tuturor conditiilor necesare atragerii raspunderii patrimoniale pentru fapta prevazuta de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeasi lege.
Obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedura civila”
.

Iata pasaje din decizia Inaltei Curti, pe care o atasam integral la finalul articolului:

Problema de drept care a primit dezlegari diferite din partea instantelor de judecata este cea referitoare la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, text de lege care reglementeaza raspunderea patrimoniala a persoanelor care au detinut calitatea de membri in organele de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si a oricaror alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului pentru urmatoarea fapta: ‘au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea’ (teza intai), precizandu-se ca, ‘in cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma. Prezumtia este relativa’ (teza a doua).
Controversa poarta asupra sferei de cuprindere a prezumtiei legale pe care o contine teza a doua a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, din perspectiva conditiilor necesare pentru antrenarea raspunderii speciale, pe care legea le considera dovedite.
Interpretarea corecta trebuie realizata tinandu-se seama, deopotriva, de natura juridica a raspunderii, premisele, conditiile si intinderea raspunderii pentru fapta incriminata la lit. d) a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Totodata, se va avea in vedere ratiunea care a justificat instituirea prezumtiei legale pentru cazul in care nu sunt predate documentele contabile catre administratorul sau lichidatorul judiciar, regimul juridic si efectele acestei prezumtii legale din perspectiva conditiilor necesare pentru antrenarea raspunderii patrimoniale pentru fapta descrisa la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

Cadrul normativ

Cadrul normativ in domeniul atragerii raspunderii patrimoniale pentru intrarea in insolventa se regaseste in titlul II dedicat Procedurii insolventei, capitolul I, sectiunea a 8-a, denumita Atragerea raspunderii pentru intrarea in insolventa din Legea nr. 85/2014.
Dispozitiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementeaza anumite cazuri expres determinate, in care membrii organelor de conducere si/sau supraveghere ale persoanei juridice ajunse in stare de insolventa sau orice alta persoana vor fi obligati sa suporte o parte sau intregul pasiv al debitorului insolvent, daca prin activitatea lor au contribuit la producerea starii de insolventa. Se remarca natura speciala a acestui tip de raspundere care se diferentiaza de raspunderea civila delictuala din dreptul comun, deoarece faptele ilicite reglementate in conditiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu sunt generice, asa cum sunt in cazul raspunderii civile delictuale de drept comun, intemeiate pe dispozitiile art. 1.349 din Codul civil.

Raspunderea

Raspunderea persoanelor vizate de textul legal, in cazul in care prin faptele lor au cauzat starea de insolventa a debitorului, este subordonata scopului procedurii insolventei, acela de a acoperi pasivul debitorului. Acest pasiv este constituit din obligatiile asumate de debitor fata de creditori si neexecutate la momentul cand au devenit exigibile, respectiv din totalitatea creantelor inscrise in tabelul definitiv de creante. Membrii organelor de conducere/supraveghere ale persoanei juridice sau orice alta persoana suporta o parte din pasiv sau intregul pasiv nu pentru ca ei l-au produs in mod direct in dauna creditorilor, ci pentru ca, prin savarsirea faptelor descrise de lege, au contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa, adica acea stare a patrimoniului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Raspunderea reglementata de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este o raspundere fata de debitorul persoana juridica, pentru ca acestuia i s-a cauzat starea de insolventa, ca expresie a prejudiciului incercat. De aceea, raportul de cauzalitate, conditie sine qua non a antrenarii raspunderii alaturi de celelalte elemente, se stabileste intre una din faptele descrise in art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014 si starea de insolventa in care se afla debitorul din cauza savarsirii acestor fapte.
Fiind o forma speciala de raspundere civila delictuala, legea stabileste care sunt partile raportului juridic pe care se grefeaza actiunea in atragerea raspunderii pentru intrarea debitorului in insolventa.

Titularul actiunii

Titularul acestei actiuni nu poate fi orice creditor prejudiciat. Actiunea in antrenarea raspunderii patrimoniale poate fi exercitata, in principal, de administratorul judiciar ori, dupa caz, lichidatorul judiciar, in calitatea sa de organ al procedurii. Potrivit art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, daca administratorul judiciar ori, dupa caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolventa a debitorului, actiunea poate fi introdusa de presedintele comitetului creditorilor in urma hotararii adunarii creditorilor sau, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor ori creditorul care detine mai mult de 30% din valoarea creantelor inscrise la masa credala.
Sfera persoanelor responsabile, impotriva carora se indreapta actiunea in raspundere, este expres delimitata prin dispozitiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Prevederile legale analizate se refera la membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si la orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului, prin una dintre faptele descrise la art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014.

De regula, subiectii carora legea le confera legitimare procesuala activa sunt persoane care nu se afla in raporturi juridice preexistente si directe cu autorul faptei ilicite, care are calitatea de parat in cadrul actiunii in raspundere patrimoniala.
Aceasta situatie este justificata prin aceea ca actiunea in raspundere reglementata de art. 169 si urmatoarele din Legea nr. 85/2014 este o actiune colectiva, care profita tuturor creditorilor inscrisi la masa credala, acestia realizandu-si creantele in ordinea prevazuta de lege. Prejudiciul la care se refera art. 169 alin. (1) din lege dobandeste, la randul sau, caracter colectiv si unitar, pentru ca vizeaza o parte sau intregul pasiv neacoperit din cauza insuficientei activelor debitorului.

Interpretare logica

Din interpretarea logica a prevederilor alin. (1) al art. 169 din Legea nr. 85/2014 si tinand seama de scopul procedurii insolventei reliefat in cuprinsul art. 2 din acelasi act normativ, rezulta ca raspunderea persoanelor care au contribuit la starea de insolventa prin una dintre faptele enumerate depinde de existenta si actualitatea procedurii de insolventa deschise fata de debitorul persoana juridica si de constatarea insuficientei activului pentru plata intregului pasiv. Raspunderea persoanelor vinovate se antreneaza exclusiv in considerarea realizarii scopului procedurii insolventei.

Raspunderea

Raspunderea membrilor organelor de supraveghere/conducere sau a oricarei persoane care a cauzat starea de insolventa a debitorului persoana juridica constituie parte integranta din procedura insolventei privita in ansamblul legii-cadru in materie. Asa cum rezulta din dispozitiile art. 171 din Legea nr. 85/2014, aceasta forma de raspundere poate fi declansata atat in etapa procedurii reorganizarii judiciare, cat si in faliment, atat in cazul procedurii generale, cat si in cazul procedurii simplificate. In situatia reorganizarii judiciare, sumele de bani obtinute ca urmare a atragerii raspunderii persoanelor responsabile vor fi destinate platii creantelor potrivit programului de plati, completarii fondurilor necesare continuarii activitatii debitorului, iar in caz de faliment, aceste sume au rolul de a stinge pasivul debitorului ramas neacoperit in urma operatiunilor de lichidare.
Actiunea poate fi exercitata doar in cadrul procedurii insolventei, iar nu si dupa inchiderea ei sau independent de procedura. Inchiderea procedurii insolventei, prin efectele pe care le genereaza, plaseaza actiunea in raspundere in afara cadrului legal de exercitare.

Procedura de insolventa

Asadar, premisele care circumstantiaza activarea raspunderii patrimoniale sunt reprezentate de existenta si actualitatea procedurii de insolventa si de insuficienta activului necesar pentru plata pasivului debitorului insolvent.
Antrenarea raspunderii membrilor organelor de conducere si/sau supraveghere ale debitorului persoana juridica sau a oricarei alte persoane care a contribuit la starea de insolventa a debitorului prin faptele expres si limitativ prevazute de lege presupune indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: fapta ilicita a membrilor organelor de conducere/supraveghere sau a oricarei alte persoane care a contribuit la producerea starii de insolventa, fapta care sa se incadreze in cel putin unul dintre cazurile prevazute art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu si culpa persoanelor a caror raspundere se solicita a fi antrenata.
In raport cu limitele investirii determinate de problema de drept care a primit rezolvari diferite in jurisprudenta, analiza conditiilor necesare pentru antrenarea raspunderii patrimoniale va fi restransa la fapta prevazuta de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.
In ceea ce priveste fapta ilicita, potrivit dispozitiilor legale care o reglementeaza, aceasta poate fi savarsita prin una dintre urmatoarele modalitati: tinerea unei contabilitati fictive, ascunderea unor documente contabile, netinerea contabilitatii in conformitate cu legea.

Normele juridice

Normele juridice care reglementeaza organizarea si tinerea evidentelor contabile sunt cuprinse in Legea contabilitatii nr. 82/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare (Legea contabilitatii nr. 82/1991), precum si in normele sale de aplicare. Potrivit dispozitiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, ‘Societatile comerciale, societatile/companiile nationale, regiile autonome, institutele nationale de cercetare-dezvoltare, societatile cooperatiste si celelalte persoane juridice au obligatia sa organizeze si sa conduca contabilitatea financiara, potrivit prezentei legi’, in timp ce, in conformitate cu art. 2 alin. (1) din acelasi act normativ, ‘Contabilitatea este o activitate specializata in masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii, precum si a rezultatelor obtinute din activitatea persoanelor prevazute la art. 1. In acest scop, contabilitatea trebuie sa asigure inregistrarea cronologica si sistematica, prelucrarea, publicarea si pastrarea informatiilor cu privire la pozitia financiara, performanta financiara si alte informatii referitoare la activitatea desfasurata, atat pentru cerintele interne ale acestora, cat si in relatiile cu investitorii prezenti si potentiali, creditorii financiari si comerciali, clientii, institutiile publice si alti utilizatori’.
O atare obligatie este instituita in mod expres in sarcina administratorilor si prin dispozitiile art. 73 alin. (1) lit. c) si e) din Legea societatilor nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, care statueaza ca administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate, printre altele, pentru ‘existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere”, precum si de „stricta indeplinire a indatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun’.

Analiza documentelor contabile

In orice procedura de insolventa, analiza documentelor contabile este esentiala pentru stabilirea cauzelor si imprejurarilor intrarii in insolventa. Din acest motiv, legea impune obligatia depunerii acestor documente inca de la momentul deschiderii procedurii de insolventa, astfel cum rezulta din prevederile art. 74 din Legea nr. 85/2014, potrivit carora, ‘In termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, debitorul este obligat sa depuna la dosarul cauzei actele si informatiile prevazute la art. 67 alin. (1)’.
In cuprinsul art. 99 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este instituita obligatia practicianului in insolventa desemnat sa gestioneze procedura sa trimita, in urma deschiderii procedurii, o notificare individuala debitorului, in considerarea prevederilor art. 74 din Legea nr. 85/2014. Totodata, art. 99 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 stabileste ca notificarea prevazuta la alin. (1) se realizeaza potrivit prevederilor Codului de procedura civila si se va publica pe cheltuiala averii debitorului, intr-un ziar de larga circulatie si in Buletinul procedurilor de insolventa.

Atributiile administratorului judiciar

Una dintre atributiile principale ale administratorului judiciar desemnat in cadrul unei proceduri de insolventa consta, potrivit art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, in ‘examinarea activitatii debitorului si intocmirea unui raport amanuntit asupra cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia starii de insolventa, cu mentionarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele carora le-ar fi imputabila si cu privire la existenta premiselor angajarii raspunderii acestora, in conditiile prevederilor art. 169-173, precum si asupra posibilitatii reale de reorganizare a activitatii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea si depunerea la dosarul cauzei, intr-un termen stabilit de judecatorul-sindic, dar care nu va putea depasi 40 de zile de la desemnarea administratorului judiciar’.
In absenta predarii actelor si documentelor contabile, practicianul in insolventa se afla in imposibilitate obiectiva de a efectua un examen amanuntit asupra activitatii debitorului de pana la deschiderea procedurii insolventei, pentru a putea trage concluzii cu privire la cauzele si imprejurarile care au dus la starea de insolventa si persoanele responsabile pentru aceasta, de a identifica potentialele acte juridice frauduloase incheiate in perioada premergatoare insolventei, precum si de a analiza daca sunt sanse pentru reorganizarea debitorului sau se impune trecerea la faliment.

Savarsirea faptei descrise la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 implica nesocotirea obligatiei privind organizarea si conducerea contabilitatii financiare si a contabilitatii de gestiune adaptate la specificul activitatii, obligatie prevazuta de dispozitiile art. 1 din Legea contabilitatii nr. 82/1991. Tinerea unei contabilitati fictive, cauzarea disparitiei unor documente contabile sau netinerea contabilitatii in conformitate cu legea pot realiza atat elementul material al faptei prevazute la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, cat si al unor infractiuni ori pot intruni continutul unor contraventii la regimul fiscal.

Solutia legislativa

Solutia legislativa cuprinsa in art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 se regasea initial, intr-o forma similara, atat in art. 137 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare (Legea nr. 64/1995), cat si in art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, cu modificarile si completarile ulterioare (Legea nr. 85/2006), care au precedat Legii nr. 85/2014. Elementul de noutate din cadrul reglementarii actuale se regaseste in teza a doua de la lit. d) a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Prin aceste dispozitii legale se instituie o prezumtie relativa pentru cazul in care nu sunt predate documentele contabile catre administratorul sau lichidatorul judiciar, textul stabilind ca atat culpa, cat si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma.
Aceasta prezumtie nu a fost reglementata nici in cuprinsul art. 137 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995 si nici in cel al art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006. Sub imperiul reglementarii anterioare, literatura de specialitate1 consemneaza existenta unei jurisprudente neunitare ivite in legatura cu solutionarea cererilor de antrenare a raspunderii patrimoniale pentru fapta prevazuta de art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006. In acest sens s-a relevat ca a existat o orientare jurisprudentiala care sustinea solutia de atragere a raspunderii patrimoniale pentru fapta prevazuta la art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, prin recurgerea la prezumtia simpla ca evidenta contabila nu s-a tinut in conformitate cu legea, cata vreme administratorul social nu a pus la dispozitia practicianului in insolventa evidenta contabila, netinerea contabilitatii fiind o fapta negativa generala care nu poate fi dovedita decat prin faptul pozitiv contrar.
Orientarea jurisprudentiala opusa, reflectata in solutii de respingere a cererii de antrenare a raspunderii patrimoniale, avea la baza ideea ca fapta constand in incalcarea normelor privind tinerea contabilitatii nu este apta prin ea insasi sa provoace insolventa, neputandu-se stabili o relatie de cauzalitate intre aceasta si starea de insolventa, context in care sarcina probei revine titularului actiunii, chiar si in situatia in care fostul administrator al debitorului, desi a fost notificat, nu a depus situatiile financiare pentru a se stabili cauzele insolventei.
Ratiunea edictarii normei juridice pe care o contine art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 a constat in necesitatea unificarii practicii judiciare in cauzele in care se solicita atragerea raspunderii patrimoniale pentru fapta prevazuta de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeasi lege si, totodata, in crearea unui regim probator mai facil in situatia in care subiectul pasiv al actiunii nu se conformeaza obligatiei legale de a preda documentele contabile catre administratorul sau lichidatorul judiciar.

Redactare imprecisa

Solutia oferita de noua reglementare are o redactare imprecisa, intrucat se refera in terminis numai la prezumtia de culpa si de legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu. Acest neajuns a perpetuat practica judiciara neunitara ivita sub imperiul reglementarilor anterioare, in noua reglementare controversa fiind generata de sfera de intindere a prezumtiei relative din perspectiva elementelor raspunderii pe care legea le considera dovedite.
Regimul juridic al acestei prezumtii este reglementat de dispozitiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedura civila, potrivit carora ‘Prezumtia legala scuteste de dovada pe acela in folosul caruia este stabilita in tot ceea ce priveste faptele considerate de lege ca fiind dovedite’. Cu toate acestea, asa cum se arata la alin. (1) teza a doua al aceluiasi articol, ‘partea careia ii profita prezumtia trebuie sa dovedeasca faptul cunoscut, vecin si conex, pe care se intemeiaza aceasta’.

Rationamente logice

Prezumtia legala se bazeaza pe rationamente logice, astfel ca verificarea efectelor pe care le genereaza trebuie sa porneasca de la existenta ipotezei care atrage incidenta prezumtiei. In cazul analizat, ipoteza care atrage incidenta prezumtiei legale este reprezentata de nepredarea documentelor contabile catre administratorul sau lichidatorul judiciar, nepredare, in mod evident, culpabila.
Prin instituirea prezumtiei, legiuitorul deplaseaza obiectul probei de la faptul cunoscut, vecin si conex, al nepredarii documentelor contabile pentru a stabili existenta faptului principal, generator de drepturi, datorita legaturii de conexitate dintre aceste doua fapte. Altfel spus, din faptul negativ reprezentat de refuzul culpabil de a preda actele si evidentele contabile, fapt care poate fi dovedit fara dificultate pe baza documentelor care atesta dovada de comunicare a notificarii, legiuitorul impune prezumtia existentei faptului necunoscut, practic imposibil de dovedit in circumstantele date de faptul cunoscut. In acest cadru, imprejurarea constand in nepredarea documentelor contabile dobandeste, prin efectul prezumtiei, semnificatia juridica a netinerii contabilitatii in conformitate cu legea.

Asadar, pornind de la faptul cunoscut al nepredarii documentelor contabile legiuitorul prezuma legal existenta faptei de netinere a contabilitatii in conformitate cu legea, in sensul prevazut de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.
In absenta predarii documentelor contabile nu se poate efectua analiza modului in care a fost organizata si tinuta contabilitatea si, de aceea, legea prezuma savarsirea faptei ilicite in sarcina persoanei responsabile cu indeplinirea acestei obligatii.

Potrivit art. 169 alin. (1) lit. d) teza finala din Legea nr. 85/2014, ‘Prezumtia este relativa’. Din aceasta dispozitie legala rezulta ca prezumtia poate fi inlaturata prin proba contrara.
Sarcina probei este transferata paratului, acesta fiind in masura sa dovedeasca respectarea obligatiilor referitoare la organizarea si tinerea contabilitatii in conformitate cu legea, prin prezentarea documentelor contabile.

Instituirea prezumtiei legale, prin noua reglementare, a fost necesara pentru ca, in absenta predarii documentelor contabile, a pretinde practicianului in insolventa sa dovedeasca existenta faptei ilicite descrise la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 inseamna a-l plasa pe acesta in situatia de a face dovada unui fapt negativ, imposibil de dovedit.
Asa cum s-a motivat in hotararile judecatoresti care ilustreaza prima orientare jurisprudentiala, nu exista nicio ratiune pentru a se limita incidenta prezumtiei legale numai asupra raportului de cauzalitate, privit izolat, ca element constitutiv al faptei, cu excluderea din sfera de aplicare a prezumtiei a celor doua componente pe care raportul de cauzalitate le intermediaza, respectiv fapta ilicita si prejudiciul. Atunci cand se prezuma legatura de cauzalitate, aceasta legatura nu poate exista in absenta celor doua elemente componente pe care le leaga, si anume, fapta ilicita si prejudiciul. Aceasta orientare nu contravine Deciziei Curtii Constitutionale nr. 370 din 3 iunie 2021, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 771 din 10 august 2021, intrucat, in paragraful 30, Curtea a retinut urmatoarele: ‘Faptul ca administratorul social sau lichidatorul judiciar nu au pus la dispozitia practicianului evidenta contabila, in temeiul obligatiei legale care le incumba, naste prezumtia relativa ca evidenta contabila nu s-a tinut, fiind necesar si suficient ca persoanele a caror raspundere se angajeaza sa fi contribuit la starea de insolventa a debitorului. Curtea precizeaza ca autorul faptei poate insa sa rastoarne prezumtia de netinere a contabilitatii prin predarea catre practicianul in insolventa a documentelor contabile’.

Pareri diferite

Cea de a doua orientare jurisprudentiala sustine ca nepredarea documentelor contabile este o imprejurare ulterioara declararii starii de insolventa, pe cand fapta ilicita prevazuta la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, care a cauzat starea de insolventa, este anterioara nasterii obligatiei de predare a actelor contabile. De aceea, se considera ca prezumtia relativa este lipsita de efecte in conditiile in care lipsesc dovezile primare referitoare la faptele ilicite si legatura de cauzalitate dintre aceste fapte si starea de insolventa. Se motiveaza ca, in sirul elementelor silogismului judiciar necesar pentru aplicarea prezumtiei relative instituite de legiuitor, lipsesc doua verigi primordiale ce au natura unor premise de aplicare a prezumtiei relative, respectiv dovada faptei ilicite si a legaturii de cauzalitate dintre fapta ilicita si producerea starii de insolventa, motiv pentru care nu se poate dispune atragerea raspunderii patrimoniale.
Aceste aprecieri nu tin seama de regimul juridic al prezumtiei legale si de efectele pe care aceasta le genereaza. Totodata, se confunda faptul nepredarii documentelor contabile cu fapta ilicita prevazuta de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, fara a se observa ca nepredarea documentelor contabile reprezinta, in cadrul mecanismului de aplicare a prezumtiei legale, faptul cunoscut, vecin si conex, in temeiul caruia legiuitorul impune existenta faptului principal, respectiv existenta faptei ilicite, datorita legaturii de conexitate dintre aceste fapte.

Interpretare logica

Interpretarea logica si teleologica a prevederilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014, in concordanta cu scopul pentru care a fost edictata norma legala, acela de a elimina controversele reflectate in jurisprudenta dezvoltata sub imperiul reglementarii anterioare, impune concluzia ca prezumtia instituita de lege exonereaza subiectul activ al actiunii in antrenarea raspunderii de sarcina probei privind existenta faptei ilicite, ca element material al acestei forme de raspundere civila. De asemenea, concluzia este impusa si de aplicarea principiului general de drept, potrivit caruia norma trebuie interpretata in sensul sau pozitiv, generator de efecte juridice, cu luarea in considerare nu numai a literei, dar si a spiritului sau, astfel incat rezultatul aplicarii practice a normei juridice sa respecte finalitatea urmarita de legiuitor.
Incalcarea obligatiei legale de predare a documentelor contabile nu poate fi valorificata in favoarea persoanelor carora le incumba respectarea ei, pentru ca o atare ipoteza ar conduce la incurajarea acestora sa nu prezinte documentele contabile. Astfel, norma ar fi lipsita de aplicabilitate practica si de finalitatea pentru care a fost edictata, iar actiunea in atragerea raspunderii patrimoniale pentru fapta prevazuta de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 ar ramane la nivelul unui demers formal si iluzoriu.

Prejudiciul

O alta conditie pentru angajarea raspunderii in temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 este prejudiciul. Potrivit art. 169 alin. (1) din aceasta lege, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte sau intregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, fara sa depaseasca prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului. Din observarea dispozitiilor cuprinse in teza a doua a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se constata ca legiuitorul creeaza premisa ca intinderea prejudiciului sa fie stabilita dupa criteriul legaturii de cauzalitate cu fapta savarsita de fiecare persoana responsabila.

Scopul legii

Din urmarirea scopului legii insolventei si cu observarea sferei persoanelor carora legea le confera legitimare procesuala activa rezulta ca prejudiciul prezinta particularitatea de a se regasi direct si nemijlocit in patrimoniul debitorului supus procedurii insolventei si indirect in patrimoniul creditorilor. Relevante in acest sens sunt si prevederile art. 171 din Legea nr. 85/2014 in conformitate cu care sumele obtinute in temeiul art. 169 alin. (1) din aceeasi lege vor intra mai intai in averea debitorului, pentru ca ulterior, prin mecanismul legii, sa fie destinate, in caz de reorganizare, platii creantelor potrivit programului de plati si completarii fondurilor necesare continuarii activitatii debitorului, iar in caz de faliment, acoperirii pasivului.
Prin urmare, prejudiciul, in ipoteza analizata, este cauzat direct debitorului persoana juridica, prin aducerea sa in stare de insolventa si numai indirect creditorilor. Declansarea procedurii insolventei si, deci, starea de insolventa a debitorului constituie premisa activarii mecanismului de antrenare a raspunderii patrimoniale.
Pentru antrenarea raspunderii patrimoniale trebuie sa existe legatura de cauzalitate intre fapta savarsita de persoanele responsabile si prejudiciu. Legea nr. 85/2014 prevede expres aceasta conditie.

Pasivul debitorului

Astfel, in conformitate cu prevederile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte sau intregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, fara sa depaseasca prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului.
Din interpretarea logica si literala a textului legal rezulta ca legatura de cauzalitate este atat o conditie esentiala a raspunderii civile, dar si un criteriu pentru determinarea intinderii obligatiei de reparare a prejudiciului. Acest din urma aspect rezulta chiar din formularea textului care limiteaza despagubirile la valoarea daunelor aflate in relatie cauzala cu fapta ilicita.
Privit ca element al raspunderii civile delictuale, raportul de cauzalitate presupune ca, prin savarsirea faptei ilicite, s-a provocat starea de insolventa. Din aceasta perspectiva, reglementarea actuala desemneaza raportul de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu prin sintagma ‘au contribuit la starea de insolventa a debitorului’, ceea ce inseamna ca, in determinarea raportului de cauzalitate, sistemul adoptat in legea speciala este cel care porneste de la teza indivizibilitatii cauzei cu conditiile. Teza principala de baza a acestui sistem, asa cum este reliefata in literatura de specialitate, este aceea ca in stabilirea raportului cauzal trebuie avut in vedere ca fenomenul-cauza nu actioneaza izolat, singur, ci ca desfasurarea lui este conditionata de anumiti factori, care, fara a produce ei insisi, direct, efectul pagubitor sau realmente periculos, favorizeaza totusi producerea acestui efect. Acest sistem integreaza in cauzalitate toate actiunile ilicite ce au facut posibila intr-o maniera reala si efectiva insasi savarsirea acelei fapte ilicite care, in cele din urma, a avut rolul de cauza a prejudiciului.

Asadar, conceptia fundamentala a legii in privinta raportului de cauzalitate porneste de la premisa integrarii in continutul sau nu numai a faptelor care constituie cauza directa si necesara a producerii prejudiciului material, ci si a conditiilor necesare, adica a faptelor ilicite care au contribuit indirect sau au mediat producerea prejudiciului.
In cazul nepredarii documentelor contabile catre administratorul sau lichidatorul judiciar, prezumtia relativa din teza a doua a lit. d) a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 priveste legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si insolventa si, consecutiv, dintre fapta si intinderea pasivului neacoperit. In cadrul celei de a doua orientari jurisprudentiale s-a relevat ca textul art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se refera la o dubla legatura de cauzalitate, una care priveste relatia cauzala dintre fapta ilicita si intinderea prejudiciului si cea de a doua, care priveste relatia cauzala dintre fapta ilicita si contributia la starea de insolventa. In aceste circumstante se apreciaza ca prezumtia se limiteaza doar la legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, fiind necesara dovedirea celei de a doua legaturi de cauzalitate.

Hotararile judecatoresti

Trebuie precizat ca hotararile judecatoresti care ilustreaza aceasta orientare jurisprudentiala nu contin considerente de natura sa puna in evidenta sensul notiunii de prejudiciu, privit ca element distinct pentru antrenarea raspunderii civile delictuale speciale. Totusi, referirea la o dubla legatura de cauzalitate, pe de o parte, intre fapta ilicita si prejudiciu si, pe de alta parte, intre fapta ilicita si cauzarea starii de insolventa, denota ca aceasta opinie ar avea la baza ideea ca savarsirea faptei ilicite descrise la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 ar produce un dublu rezultat, pe de o parte, starea de insolventa si, pe de alta parte, un pasiv neacoperit la care se va raporta instanta in hotararea pe care o va pronunta. Este de netagaduit ca teza finala a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 face vorbire despre legatura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate si starea de insolventa a debitorului. In concret, textul legal pune in evidenta existenta unei cauzalitati indirecte care deriva din imprejurarea ca faptele ilicite nu cauzeaza in mod direct prejudiciul constand in pasivul neacoperit (reprezentat de creantele nerealizate sau partial realizate), ci numai indirect, prin faptul ca ele au contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.
Cu toate acestea, prejudiciul produs este unic, intrucat instituirea starii de insolventa inseamna practic existenta pasivului direct in patrimoniul debitorului insolvent, reprezentat de totalul creantelor inregistrate la masa credala.
In literatura de specialitate se arata ca prejudiciul existent, in ipoteza in care debitorul insolvent se afla in procedura falimentului, este practic identic cu pasivul neacoperit, putandu-se spune ca este echivalent cu insolvabilitatea.
In ceea ce priveste limitele de aplicare a prezumtiei sub aspectul raportului de cauzalitate, privit ca element distinct si specific in cadrul activarii mecanismului de antrenare a raspunderii patrimoniale, urmeaza a se recurge la aceleasi metode de interpretare logica si teleologica pe baza carora, in precedent, s-a stabilit incidenta prezumtiei legale in privinta existentei faptei ilicite.
Asa fiind, odata stabilita existenta faptului vecin si conex, reprezentat de nepredarea documentelor contabile, pe baza caruia se prezuma existenta faptei ilicite, legiuitorul prezuma in continuare, in mod expres, existenta legaturii de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul incercat, reprezentat de ajungerea debitorului in stare de insolventa si imposibilitatea acoperirii pasivului inscris in tabelul de creante.

Pe baza regulii de interpretare logica ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, intrucat legiuitorul nu distinge sub aspectul elementelor asupra carora opereaza prezumtia legaturii de cauzalitate, trebuie sa se considere ca aceasta prezumtie acopera legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, privit atat ca stare de insolventa, cat si ca pasiv ramas neacoperit.
Asadar, prezumtia include in campul sau de aplicare legatura de cauzalitate dintre fapta prevazuta la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 si starea de insolventa, intrucat tinerea necorespunzatoare a contabilitatii si denaturarea functiei de evidenta a acesteia pot constitui cauze care sa contribuie la producerea starii de insolventa. Mai mult, in ipoteza vizata, a nepredarii documentelor contabile, nici nu se poate stabili alta cauza pentru intrarea in insolventa.

Conditia vinovatiei

In ceea ce priveste conditia vinovatiei, aceasta rezulta cu evidenta din continutul prevederilor art. 169 alin. (1) si (2) din Legea nr. 85/2014, care fac referire la persoane culpabile de starea de insolventa a debitorului. In cazul faptei prevazute de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, culpa, inteleasa ca vinovatie, este prezumata relativ de legiuitor, acest aspect nefacand obiectul vreunei controverse.
In concluzie, potrivit argumentelor aratate, care tin de natura juridica a actiunii in antrenarea raspunderii patrimoniale, de ratiunea instituirii prezumtiei legale relative, de interpretarea logica si teleologica a textului legal si de regimul juridic al prezumtiei legale, este corecta prima orientare jurisprudentiala, care a stabilit ca prezumtia relativa exonereaza subiectul activ al actiunii in antrenarea raspunderii patrimoniale de obligatia dovedirii conditiilor necesare pentru antrenarea raspunderii patrimoniale, si anume: existenta faptei ilicite, a prejudiciului, inteles atat ca stare de insolventa a patrimoniului, cat si ca pasiv neacoperit, precum si a legaturii de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.

Interpretarea si aplicarea legii in aceasta modalitate nu lipsesc paratii de orice aparare. Acestia se pot apara si pot dovedi lipsa de fundament a prezumtiei, in sensul ca nu au fost notificati pentru a pune la dispozitia practicianului in insolventa documentele contabile sau ca nepredarea documentelor contabile este consecinta unor imprejurari obiective independente de vointa lor sau ca exista orice alte aspecte de natura sa rastoarne prezumtia relativa instituita in favoarea subiectilor activi ai actiunii”.

Decizia Inaltei Curti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Ultimele articole