EXCLUSIV: MOTIVAREA PRIN CARE ICCJ A CONFIRMAT SANCTIUNEA IMPOTRIVA RAIFFEISEN – Inalta Curte a motivat decizia definitiva vizand mii de clienti ai Raiffeisen, cu o miza de milioane de euro (Document)

2726

sursa foto: Aspen Institute Romania

Lumea Banilor prezinta in exclusivitate decizia definitiva prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie a confirmat sanctiunea dispusa de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor (ANPC) impotriva Raiffeisen Bank Romania (RBRO), intr-un dosar cu miza de 19 milioane de euro si care vizeaza peste 9.100 de credite.

Mai exact, ICCJ a constatat ca ANPC a avut dreptate cand a emis Ordinul nr. 837/2017, prin care a obligat RBRO sa inceteze practicile comerciale incorecte fata de propriii clienti, iar Curtea de Apel Bucuresti a procedat corect cand a respins contestatia bancii impotriva ordinului emis de Protectia Consumatorilor.

Acestea sunt principalele idei din decizia nr. 1189/2022, pronuntata in dosarul nr. 8763/2/2017 (cunoscut ca Raiffeisen Leaks), prin care judecatorii Lucian-Catalin Mihai-Zamfir, Carmen-Mihaela Voinescu si Gheza-Attila Farmathy de la Inalta Curte de Casatie si Justitie au respins recursul Raiffeisen impotriva sentintei nr. 2195/2019, prin care magistratul Vasile Bicu de la Curtea de Apel Bucuresti respinsese plangerea bancii impotriva ordinului ANPC privind practici comerciale incorecte.

Redam minuta hotararii ICCJ:

Respinge recursul declarat de reclamanta Raiffeisen Bank SA impotriva sentintei civile nr. 2195 din 12 iulie 2019 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, ca nefondat.

Definitiva. Pronuntata in sedinta publica, astazi, 1 martie 2022”.

Prezentam minuta sentintei CAB:

Respinge cererea ca neintemeiata. Admite cererile de interventie accesorie.

Cu recurs in 15 zile de la comunicare. In cazul declararii, recursul se va depune la Curtea de Apel Bucuresti. Pronuntata prin punerea solutiei la dispozitia partilor prin grefa instantei, azi 12.07.2019”.

Cum s-a ajuns aici

Totul a inceput in iulie 2017, cand pe un cont de Facebook creat ad-hoc au fost publicate documente interne ale Raiffeisen, datand din 2006-2007, din care reiesea ca banca – al carei director a fost Steven van Groningen (foto) intre 2001 si 2021 – ar fi planuit majorarea unilaterala a dobanzilor, fara a-si informa clientii si fara a se raporta la conditiile pietei financiare. In ipoteza unei aprecieri cu peste 15% a francului elvetian in raport cu leul, banca ar fi urmat sa le propuna clientilor conversia creditelor ipotecare in euro sau in lei. In plus, banca ar fi fost acoperita in fata riscului de finantare (cunoscut si ca risc de lichiditate) prin clauza care ii permitea sa sporeasca dobanda platita de clienti.

Ca reactie, in urma unor sesizari primite din partea Administratiei Prezidentiale si a Guvernului – institutii care la randul lor fusesera petitionate de Grupul Clientilor cu Credite in Franci Elvetieni (GCCC, viitoarea Asociatie Credere) –, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor – prezidata la acea vreme de Bogdan Marcel Pandelica – a amendat Raiffeisen cu 50.000 de lei pentru practici incorecte si a emis un ordin prin care obliga institutia de credit sa readuca respectivele contracte la parametrii initiali, de la momentul incheierii lor (intervalul 2006-2008). Banca a contestat ordinul la Curtea de Apel Bucuresti, dar a pierdut la fond. In sprijinul ANPC a facut interventie accesorie Asociatia Parakletos, ONG-ul avocatului Gheorghe Piperea.

In 2020 banca a pierdut definitiv si celalalt proces, in care a contestat amenda de 50.000 de lei primita de la Protectia Consumatorilor pentru practici comerciale incorecte fata de debitori.

ANPC: 19 milioane de euro si peste 9.100 de credite

Lumea Banilor prezinta atat motivarea deciziei ICCJ (decizie pronuntata la 1 martie 2022 si redactata in 29 septembrie 2022), cat si anuntul ANPC dupa primirea motivarii de la Inalta Curte. Autoritatea precizeaza ca hotararea Inaltei Curti afecteaza nu mai putin de 9.155 de credite ale romanilor la Raiffeisen Bank. Debitorii vizati trebuie sa se adreseze bancii pentru restituirea sumelor reprezentand diferentele dintre sumele pe care clientii le-au platit dupa majorarea unilaterala a dobanzilor de catre RBRO si sumele dinaintea impunerii acestor noi dobanzi. Aceste diferente se ridica la 19 milioane de euro, mai arata ANPC.

Iata comunicatul ANPC:

Inalta Curte de Casatie si Justitie a solutionat definitiv cauza prin care se constatau practici comerciale incorecte ale Raiffeisen Bank SA, menite a afecta interesele financiare ale consumatorilor, respectiv a confirmat Ordinul nr.837/20.10.2017, emis de catre presedintele Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor (ANPC).

Avand in vedere pronuntarea sentintei definitive si motivarea acesteia, in Dosar 8763/2/2017, operatorul economic Raiffeisen Bank SA urmeaza sa restituie sumele recalculate in raport cu cele incasate cu titlu de dobanzi, celor care au contractat credite in RON, EUR si CHF (franc elvetian), in perioada 2006-2009. Caracteristicile creditelor vizate sunt: o dobanda initiala care a fost mentinuta fixa timp de 1 an si care, incepand cu al doilea an de creditare, a fost majorata de catre banca, avand in vedere ca, in contract, era stipulat ca dobanda este / devine revizuibila ‘in functie de evolutia pietei financiare’; credite active la data emiterii ordinului; credite in raport cu care nu exista o hotarare judecatoreasca individuala prin care instanta s-a pronuntat deja cu privire la dobanda.

Indiferent de situatia actuala a raportului dintre creditor si debitor (credite inchise, ajunse la maturitate, executate, restructurate, aflate in plata etc.), consumatorii persoane fizice si / sau mostenitorul/mostenitorii titularului / titularilor, acolo unde este cazul, au dreptul sa primeasca sume de bani care vor fi calculate, de la caz la caz, in functie de tipul de credit, suma si perioada de creditare.

Pentru a primi aceste sume, consumatorii trebuie sa se adreseze operatorului economic, SC Raiffeisen Bank SA.

ANPC precizeaza faptul ca diferentele de dobanzi care urmeaza sa fie restituite consumatorilor se ridica la un cuantum de aproximativ 19 milioane de euro, fara dobanzile aferente incasarii acestor sume pentru perioada mai sus mentionata, ceea ce va face subiectul unor discutii separate, la nivel individual, caz cu caz.

In situatia descrisa, se incadreaza 9.155 de credite deschise la Raiffensen Bank.

Prezentam postarea de pe Facebook a Asociatiei Parakletos:

„Dupa o ancheta administrativa a ANPC si doua procese care au durat CINCI ANI (unul contraventional, altul in contencios administrativ, ambele pierdute de banca), banca parata Raiffeisen a fost de acord sa achite unui numar de 9200 de clienti suma de 19 milioane de euro, plus dobanzi legale. Sumele ar putea fi cu mult mai mari (noi le-am estimat la 75 de milioane de euro), cu conditia ca beneficiarii sa ceara diferentele in justitie.
Asociatia Parakletos a contribuit in mod esential la aceasta victorie a consumatorilor contra unui comerciant incorect si inselator.
Asociatia Parakletos a furnizat si probele, si argumentele esentiale castigarii acestor procese.
Trebuie precizat nu numai ca participarea Asociatiei in speta a fost pro bono, dar si ca, pe durata acestui proces, un numar de 8 banci, inclusiv Raiffeisen, au cerut Asociatiei cheltuieli de judecata, adica, onorarii avocatiale, de cca 300 de mii de lei (60 de mii euro).
Intentia clara a acestei cereri a fost falimentarea Asociatiei.
O treime din aceasta suma a fost acoperita din donatii.
Restul a ramas pe seama fondatorului principal al Asociatiei.
Adevarul e ca donatii si sponsorizari pentru asociatii pentru protectia consumatorilor se fac rar catre deloc. Sunt preferate alte destinatii, cum ar fi sustinerea unor politici sanitare criminale, a manipularii genetice, a experimentelor sociologice sau a razboaielor din vecini. Se fac donatii pentru sustinerea unei imagini de stat corupt sau pentru salvarea unor specii de gamdaci, dar nu si pentru sustinerea consumatorilor in lupta pentru drepturile lor contra comerciantilor incorecti sau abuzivi.
Este pacat, caci cu personal calificat, resurse, logistica si retea bine raspandita teritorial, in acest domeniu se pot face minuni, ca cele de mai sus. Iar asociatii ca Parakletos chiar pot fi plase de siguranta sociala, necesitati pe care statul – captiv al corporatiilor le ignora”
.

Redam principalul pasaj din motivarea ICCJ:

II. Considerentele inaltei Curti asupra recursului

Analizand sentinta atacata, prin prisma criticilor formulate de recurenta- reclamanta, a apararilor expuse in intampinarea intimatului-parat, a intimatului-intervenient, precum si a cadrului legal incident spetei deduse judecatii, Inalta Curte apreciaza ca recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti sub nr. 8763/2/2017 reclamanta Raiffeisen Bank S.A. a solicitat, in contradictoriu cu paratii Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor si Presedintele A.N.P.C., urmatoarele:

– anularea in tot a Ordinului nr. 837/20.10.2017 emis de conducatorul A.N.P.C, astfel cum a fost precizat prin Adresa nr.2209/ 02.11.2017 emisa de A.N.P.C. – Directia Generala de Control si Supraveghere Piata si Armonizare Europeana, precum si a tuturor actelor subsecvente emise in baza acestora;

– obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata.

Prin cererea aditionala formulata in data de 20.12.2017 societatea reclamanta si-a precizat si completat petitele actiunii introductive, solicitand, in final, urmatoarele:

– anularea in tot a Ordinului nr. 837/20.10.2017 emis de conducatorul A.N.P.C, astfel cum a fost precizat prin Adresa nr. 2209/02.11.2017 si Adresa nr. 2381/22.11.2017, ambele emise de A.N.P.C. – Directia Generala de Control si Supraveghere Piata si Armonizare Europeana, precum si a tuturor actelor subsecvente emise in baza acestora;

– anularea in tot a Raspunsului la plangerea prealabila nr.245 8/ 04.12.2017 emis de A.N.P.C, precum si a tuturor actelor subsecvente emise in baza acestuia;

– obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata.

In mod corect, solutionand cererea de chemare in judecata si cele doua cereri de interventie accesorie formulate in sprijinul apararilor paratei A.N.P.C, prima instanta a respins, ca neintemeiata, actiunea introductiva si a admis cererile de interventie accesorie.

In ceea ce priveste motivul de recurs prevazut de dispozitiile art.488 alineat 1 punctul 5 Cod procedura civila, invocat ca temei pentru casarea sentintei instantei de fond, Inalta Curte apreciaza ca nu este fondat.

Asadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, cand, prin hotararea data, instanta a incalcat regulile de procedura a caror nerespectare atrage sanctiunea nulitatii.

In sustinerea motivelor de recurs, recurenta a inteles sa incadreze in dispozitiile art.488 alineat 5 Cod procedura civila, pretinsa ignorare din partea primei instante a probei cu expertiza contabila administrata in cauza si a concluziilor expertului desemnat.

A opinat recurenta ca prin omisiunea de a analiza aceasta aparare, instanta de fond a incalcat dispozitiile art.264 cod procedura civila, cauza de nulitate a hotararii intrucat ar determina stabilirea inexacta a existentei sau inexistentei faptelor pentru a caror dovedire au fost incuviintate.

De asemenea, recurenta a apreciat in sensul ca omisiunea din cuprinsul hotararii cu privire la respectiva expertiza ar echivala cu revenirea asupra probei, incalcandu-se dispozitiile art.259 cod procedura civila care obliga instanta sa supuna acest fapt discutiei partilor,

Inalta Curte subliniaza ca, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizeaza orice pretinsa incalcare a unei reguli de procedura, indiferent de regimul sau juridic.

Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularitatile procedurale ce pot fi savarsite in cursul procedurii judiciare, cu exceptia celor care sunt constituite in motive distincte de recurs.

De asemenea, conform prevederilor art. 483 alin. (3) din Codul de procedura civila, ‘recursul urmareste sa supuna Inaltei Curti de Casatie si Justitie examinarea, in conditiile legii, a conformitatii hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile’.

Din economia dispozitiilor legale anterior citate rezulta, fara echivoc, faptul ca recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu si de netemeinicie, nefiind posibila in aceasta cale de atac reanalizarea probelor si reevaluarea situatiei de fapt.

Totodata, trebuie subliniat si faptul ca in materia contenciosului administrativ prima instanta are plenitudine de apreciere in ceea ce priveste probele administrate in cauza, fiind suverana in a aprecia asupra oportunitatii administrarii probelor in proces din perspectiva utilitatii, concludentei si pertinentei acestora, instanta de recurs neputand sa procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

In speta de fata, prima instanta a stabilit in mod complet situatia de fapt in raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungand la concluzia ca actul administrativ contestat este legal.

Asadar, criticile recurentei, urmaresc cenzurarea modului in care prima instanta a apreciat probele din dosar.

In calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, aceasta cale de atac putand fi exercitata doar pentru motive de nelegalitate, instanta de recurs neputand repune in discutie si reanaliza probele administrate, cum urmareste in realitate recurenta.

Or, modul in care judecatorul apreciaza, coroboreaza, inlatura, da sau nu eficienta unei probe in cadrul procesului, este atributul sau suveran, neputand face obiectul cenzurii instantei de control.

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecatorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezinta operatiunea mentala a judecatorului pentru a determina puterea doveditoare si valoarea fiecarei probe in parte, precum si ale probelor in ansamblul lor, in scopul aflarii adevarului in cauza.

Judecatorul apreciaza probele

Judecatorul este liber, in principiu, sa aprecieze probele potrivit convingerii sale, fara nicio ingradire a legii.

Legea, cu unele exceptii concret evidentiate, nu stabileste o ierarhie a probelor, asadar, nu da valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Nu se poate aprecia ca prima instanta nu a analizat pertinenta si concludenta probei cu expertiza contabila, cata vreme aceasta proba a fost administrata in cauza.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedura civila, solutia instantei de fond poate fi casata, fata de dispozitiile art. 254 alin. (6) din acelasi cod, doar pentru respingerea solicitarii de incuviintare a probei ori pentru diverse vicii ale procedurii de administrare a acesteia, neputand fi, insa, cenzurata sub aspectul modalitatii de apreciere a probelor.

Este, de asemenea, nefondata si critica privind incalcarea prevederilor art. 259 din Codul de procedura civila, deoarece masura instantei de a reveni asupra unei probe incuviintate are drept premisa neadministrarea acelei probe, situatie care nu se regaseste in speta de fata, proba cu expertiza contabila fiind deja administrata.

Concluzionand, inalta Curte apreciaza ca judecatorul este liber, in principiu, sa aprecieze probele potrivit convingerii sale, fara nicio ingradire a legii.

Asadar, faptul ca judecatorul fondului nu a dat eficienta juridica uneia dintre probele administrate, respectiv probei cu expertiza contabila, nu aduce nicio atingere legalitatii hotararii pronuntate.

In consecinta, aceste motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

De asemenea apare ca nefiind fondat motivul de recurs prevazut de dispozitiile art.488 alineat 1 pct. 6 din Codul de procedura civila care are ca premise aceeasi nefructificare a concluziilor raportului de expertiza administrat in cauza.

Mentinand considerentele referitoare la forta probanta a mij loacelor de proba si la atributul suveran al judecatorului de a analiza probele administrate in cauza, Inalta Curte apreciaza ca nu exista o incalcare a legalitatii sentintei recurate din perspectiva unei motivari satisfacatoare sau nu, prin aceea ca instanta de fond nu a facut referiri la aceasta expertiza.

Potrivit Hotararii CEDO din 16 noiembrie 2006 pronuntate in cauza Dima contra Romaniei, intrebarea daca o instanta si-a incalcat obligatia de a motiva, conform art. 6 din Conventie, nu se poate analiza decat in lumina circumstantelor spetei.

Or, instanta de fond a aratat pe larg argumentele care au condus la luarea respectivei decizii, iar faptul ca nu a facut referire la o aparare reliefeaza aspectul ca nu a considerat ca se coroboreaza cu celelalte argumente care i-au format convingerea.

Articolul 6, se arata in hotararea CEDO mai sus evocata, prevede in sarcina instantei obligatia de a proceda la o analiza efectiva a motivelor, argumentelor si a mijloacelor de proba ale partilor, cu conditia sa le aprecieze relevanta si fara ca aceasta sa implice detaliat pentru fiecare argument in parte.

In aceeasi linie se inscriu si argumentele recurentei cu privire la nemotivarea hotararii de catre instanta de fond, apreciind incident motivul de nelegalitate prevazut de dispozitiile art.488 alineat 1, punctul 6 Cod procedura civila.

Sustine recurenta ca hotararea Curtii de Apel Bucuresti nu cuprinde niciun argument propriu al judecatorului si niciun rationament logico-juridic care sa sprijine solutia pronuntata de acesta, fiind preluate tale quale apararile formulate de intervenienta accesorie Asociatia Parakletos.

Motivarea hotararii este o cerinta esentiala a legii, prevazuta expres in art.425 C. proc.civ. si, in acelasi timp, o garantie a respectarii dreptului partilor la un proces echitabil, prevazut de art.6 C.proc.civ, art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si art.21 alin.3 din Constitutie.

Motivarea hotararilor judecatoresti este direct legata de preocuparile procesului echitabil chiar daca, din perspectiva CEDO, art.6 nu o prevede in mod expres; aceasta obligatie permite de fapt mentinerea dreptului la aparare si aprecierea gradului de proportionalitate intre sacrificiul impus drepturilor cetatenilor si imperativele de ordine publica.

Potrivit jurisprudentei Curtii europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra Romaniei, Perez contra Frantei), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decat daca observatiile partilor sunt ascultate, adica atent examinate de instanta sesizata, Cu alte cuvinte, art.6 din Conventie implica in mod special in sarcina instantei obligatia de a examina efectiv mijloacele, argumentele si ofertele de proba ale partilor.

Potrivit Avizului nr.11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecatorilor Europeni (CCJE) in atentia Comitetului de Ministri al Consiliului Europei privind calitatea hotararilor judecatoresti, motivarea permite nu numai o mai buna intelegere si acceptare a hotararii de catre justitiabil ci este mai ales o garantie impotriva arbitrariului. Ea obliga judecatorul sa distinga mijloacele de aparare ale partilor si sa precizeze elementele care ii justifica decizia si o fac sa fie conform legii, permitand intelegerea functionarii justitiei de catre societate.

Obligatia de motivare se impune intrucat permite, pe de o parte, sa expuna rationamentul care a condus la dispozitivul hotararii si, pe de alta parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabila pentru calitatea justitiei si constituie o protectie impotriva arbitrariului, incurajand judecatorul sa inteleaga importanta opiniei sale.

Calitatea unei motivari si, implicit, respectarea exigentelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura civila nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridica a argumentelor si de corectitudinea rationamentului care a stat la baza pronuntarii solutiei.

Judecatorul este obligat sa motiveze solutia data fiecarui capat de cerere, iar nu sa raspunda separat diferitelor argumente ale partilor care sprijina fiecare capat de cerere, astfel incat, daca solutia este motivata, nu constituie motiv de casare faptul ca nus-a raspuns fiecarui argument.

Nu pot fi primite afirmatiile recurentei, in sensul ca prima instanta ar fi preluat tale quale, apararile intervenientei accesorii, deoarece prin considerentele sentintei recurate au fost analizate si filtrate din punct de vedere juridic toate argumentele esentiale ale partilor.

Avand in vedere faptul ca obligatia de motivare a unei hotarari judecatoresti depinde, in principiu si de natura si complexitatea cauzei, de circumstantele particulare ale acesteia, de apararile formulate si coerenta argumentelor invocate, prima instanta si-a structurat considerentele in functie de principalele critici formulate de recurenta-reclamanta Raiffeisen Bank S.A. prin cererea de chemare in judecata.

Jurispridenta instantei supreme

Mai mult decat atat, in jurisprudenta instantei supreme s-a statuat ca preluarea de catre instanta a unora dintre argumentele partii, pe care le-a considerat pertinente, nu conduce la concluzia ca instanta nu a facut o apreciere proprie a sustinerilor partilor si o analiza a probelor administrate ori ca argumentele recurentei-reclamante ar fi fost ignorate. Cu alte cuvinte, faptul ca o instanta preia argumentele uneia dintre parti nu reprezinta, in sine, un motiv de casare a hotararii, cata vreme argumentele partilor au fost examinate, iar dispozitivul hotararii este rezultatul unui rationament logico-juridic care se reflecta in motivarea acesteia.

Luand in considerare cele anterior rnentionate, precum si faptul ca prima instanta a realizat un examen complet al sustinerilor societatii reclamante si probelor administrate in cauza, nu se poate aprecia ca sentinta recurata este afectata de viciul nemotivarii.

In consecinta, gasind ca neintemeiat si acest motiv de recurs, inalta Curte ii va respinge ca atare.

Recurenta-reclamanta a invocat, in fine, ca motiv de recurs, aplicarea si interpretarea gresita a normelor de drept material, motiv reglementat de dispozitiile art.488 alineat 1, punctul 8 Cod procedura civila.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C.pr.civ., invocat de recurenta in sustinerea recursului, Inalta Curte precizeaza ca acesta este incident cand hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate si nu de netemeinicie ale hotararii judecatoresti.

Asadar, criticile de netemeinicie a hotararii, respectiv, cele care vizeaza situatia de fapt, nu pot face obiectul recursului, dupa cum s-a retinut in cele de mai sus.

Cel de-al optulea motiv de recurs presupune faptul ca, fie instanta de fond nu a recurs la textele de lege aplicabile spetei, fie a recurs la aceste texte, insa le-a incalcat, in litera sau spiritul lor, ori le-a aplicat gresit, in toate cazurile, pentru a constitui un motiv de recurs incalcarea sau aplicarea gresita a normei de drept material trebuie sa se reflecte in dispozitivul hotararii atacate, in caz contrar recurentul neputand justifica o vatamare de natura a impune casare deciziei.

Recurenta-reclamanta a invocat din perspectiva acestui motiv de recurs, incalcarea sau gresita aplicare de catre instanta de fond a urmatoarelor dispozitii legale:

– art. 4 din Legea nr. 363/2007, recurenta apreciind ca nu sunt intrunite conditiile cumulative impuse de lege pentru a fi in prezenta unei practici comerciale incorecte;

– art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, recurenta considerand ca ordinul contestat este nemotivat;

– art. 13 ind. 1 din Legea nr. 363/2007, recurenta sustinand ca exista neconcordante intre procesul-verbal de constatare a contraventiei si ordinul contestat;

– art. 3 alin. (2) lit. a), art. 12 si art. 13 din Legea nr. 363/2007, recurenta afirmand ca intimata A.N.P.C., depasindu-si competentele legale, a intervenit in acordul de vointa al partilor semnatare ale contractelor de credit, dispunand masuri reparatorii in favoarea consumatorilor;

– art. 15 ind 1 din Legea nr. 363/2007, recurenta opinand ca masurile ce pot fi dispuse de A.N.P.C, in cazul constatarii unei practici incorecte, pot avea efecte numai pentru viitor;

– art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului si a celor ale Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit, recurenta apreciind ca si-a indeplinit in mod corespunzator obligatia de informare a consumatorilor.

Inalta Curte retine ca potrivit dispozitiilor art. 4 din Legea nr. 363/2007, ‘o practica comerciala este incorecta daca sunt indeplinite, in mod cumulativ, urmatoarele conditii: a) este contrara cerintelor diligentei profesionale; b) deformeaza sau este susceptibila sa deformeze in mod esential comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau caruia i se adreseaza ori al membrului mediu al unui grup, atunci cand o practica comerciala este adresata unui anumit grup de consumator’.

Din economia dispozitiilor legale anterior citate rezulta ca o practica comerciala este incorecta atunci cand denatureaza sau, dupa caz, este susceptibila sa denatureze in mod esential comportamentul unui consumator mediu fiind generata de incalcarea unei obligatii legale sau contractuale a profesionistului.

Constatand ca una dintre obligatiile legale nerespectate de societatea reclamanta in faza precontractuala a fost si cea privind informarea corecta si completa a consumatorilor, prima instanta in mod corect a retinut ca actiunile Raiffeisen Bank S.A. de la momentul contractarii creditelor, constand in prezentarea informatiilor in mod trunchiat si inselator si convingerea consumatorilor asupra stabilitatii fictive a cursului CHF, au afectat in mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in cunostinta de cauza, determinandu-i sa ia o hotarare pe care altfel nu ar fi luat-o.

In acord cu instanta de fond, Inalta Curte nu poate imbratisa argumentele recurentei-reclamante, in sensul ca majorarea dobanzii nu reprezinta un prejudiciu si astfel au fost aplicate eronat dispozitiile art.4 din Legea nr.363/2007.

Informarea consumatorilor

Asadar, la momentul acordarii creditelor, reclamanta-recurenta avea obligatia, potrivit dispozitiilor art.48 din Legea nr.296/2004 sa informeze consumatorul despre riscurile la care este supus prin folosirea normal sau previzibila a bunului.

Asa cum in mod corect a retinut instanta de fond, din pliantele publicitare ale recurentei-reclamante, produsele de creditare in franci elvetieni erau promovate ca fiind sigure, cu rise valutar mai mic decat valutele EURO sau dolari americani, ca fiind produse mai ieftine si care asigurau accesarea unei sume mai mari de bani.

Or, in acest context, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante ca majorarea dobanzii este efectul unei clauze contractuale privind caracterul revizuibil al dobanzii si rara Iegatura cu practica incorecta prevazuta de dispozitiile art.4 din Legea 363/2007.

Inalta Curte apreciaza ca modul in care a fost prezentat produsul, in ciuda faptului ca revalorizarea francului elvetian era nu numai previzibila, dar si asteptata de specialisti la nivel European si mondial, fapt necunoscut de un consumator mediu dar cunoscut de investitori si profesionisti, cum este cazul recurentei-reclamante, a dus la o deformare esentiala a comportamentului consumatorului mediu, fiind contrara, de asemenea, diligentelor profesionale ale acestei institutii.

De altfel, asa cum a aratat si instanta de fond, recurenta -reclamanta era obligata, potrivit Regulamantului BNR nr.3/2007 si Directivei 2008/48/CE sa informeze consumatorul cu privire la majorarea sumelor pe care le va datora in temeiul contractului de credit, majorarea determinate de materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobanzii, cresterea costului creditului provenind din corrusioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului, prevazute in contract.

O alta serie de argumente subsumate motivului de recurs prevazut de dispozitiile art.488 alin.1 pct 8 Cod procedura civila vizeaza pretinsa incalcarea instantei de fond, in acceptiunea recurentei-reclamante, a dispozitiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007.

Contrar celor afirmate de catre recurenta-reclamanta in cadrul memoriului de recurs, in sensul ca instanta de fond nu a examinat efectiv aceasta critica referitoare la motivarea actului administrativ, Inalta Curte evidentiaza faptul ca paginile 60-61 din hotararea recurata cuprin argumentele primei instante care au condus-o la concluzia ca actul administrativ, respectiv Ordinul nr.837/2017 a fost motivate corespunzator.

In conformitate cu dispozitiile art. 12 alin. (1) si (2) din Legea nr.363/2007, autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor poate dispune masuri conform prezentei legi, prin ordin emis de conducatorul Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor sau prin decizie emisa de conducatorii unitatilor cu personalitate juridica din subordinea Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor’, iar’ordinul sau decizia emise potrivit alin. ( 1) se motiveaza’.

Obligatia de motivare a ordinului trebuie inteleasa ca un silogism logic, de natura a explica inteligibil hotararea luata, ceea ce inseamna o abordare a motivelor susceptibile, prin continutul lor, sa influenteze decizia organului emitent.

Motivarea actului administrativ indeplineste, in primul rand, o functie de transparenta in profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, sa verifice daca actul este sau nu intemeiat; permite, de asemenea, instantei sa realizeze controlul sau jurisdictional, deci in cele din urma permite reconstituirea rationamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; ea trebuie sa figureze chiar in cuprinsul actului si sa fie realizata de autorul sau.

Desi motivarea reprezinta o obligatie generala, aplicabila oricarui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, dupa natura acestuia si contextul adoptarii sale, prin prisma obiectivul sau, care este prezentarea intr-un mod clar si neechivoc a rationamentului institutiei emitente a actului.

Or, din cuprinsul actului aflat in discutie, apreciind in concreto, reies cu claritate aceste caracteristici esentiale ale motivarii sale.

Analizand si interpretand continutul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, prima instanta in mod corect a retinut ca aceasta lege nu instituie conditii suplimentare in ceea ce priveste forma si continutul ordinului emis de presedintele A.N.P.C., context in care a apreciat ca Ordinul nr. 837/20.10.2017 este motivat si contine toate elementele de fapt si de drept ce au determinat luarea masurii de incetare a practicilor incorecte impotriva Raiffeisen Bank S.A., masura pe care a considerat-o ca fiind proportionala si adecvata pentru atingerea scopului urmarit de lege.

Astfel, prima instants in mod just a apreciat ca ordinul contestat cuprinde: (i) prezentarea situatiei de fapt; (ii) rezultatul controlului efectuat si analiza documentelor puse la dispozitie de Raiffeisen Bank S.A.; (iii) detalierea practicilor comerciale inselatoare; (iv) mecanismele de modificare a dobanzilor contractuale; (v) temeiurile de drept relevante si practica judiciara europeana; (vi) efectele prejudiciabile ale practicilor comerciale incorecte asupra consumatorilor; (vii) aplicarea sanctiunii.

Nu pot fi retinute afirmatiile recurentei, in sensul ca nemotivarea Ordinului nr. 83 7 I 20.10.2017 rezida si din preluarea argumentatiei din cuprinsul Procesului-verbal de constatare a contraventiei nr. 0765202/10.10.2017, intrucat nu exista anumite cerinte prestabilite impuse in operatiunea de motivare a actului, nelegalitatea acestuia intervenind in momentul absentei motivarii, nu a unei motivari care irnprumuta idei din alte acte administrative intocmite in aceleasi imprejurari si avand a se raporta la aceeasi stare de fapt si la acelasi subiect activ.

Mai mult decat atat, o eventuala neconcordanta intre actele administrative intocmite cu aceeasi ocazie ar pune sub semnul intrebarii legalitatea acestora.

Critica nefondata

In ceea ce priveste pretinsa nesocotire a prevederilor art. 13 din Legea nr.363/2007 de catre instanta de fond, de asemenea, Inalta Curte apreciaza ca nefondata critica

Potrivit dispozitiilor art. 13 indice 1 din Legea nr. 363/2007, ‘masurile dispuse potrivit dispozitiilor art. 13 se realizeaza de catre conducatorul Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor sau de catre conducatorii unitatilor cu personalitate juridica din subordinea Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, la propunerea agentului constatator, in termen de maximum 5 zile lucratoare’.

In opinia recurentei, norma anterior citata, pe care prima instanta ar fi interpretat-o in mod gresit, nu sustine dispunerea de masuri suplimentare ce exced constatarilor din procesul-verbal de control.

Asa cum in mod corect a sustinut instanta de fond, potrivit Directivei 2005/29/CE, directiva transpusa in dreptul intern prin Legea 363/2007, statele membre, in scopul implementarii mecanismului de combatere a practicilor incorecte, asigura existenta unor mij loace adecvate si eficiente in vederea punerii efectiv in executare a dispozitiilor acesteia.

Argumentele recurentei in sensul ca nu se pot dispune prin ordin decat masurile care ar fi constatate prin procesul-verbal nu au suport juridic, asa cum s-a aratat mai sus, statele fiind obligate sa gaseasca remedii adecvate si suficiente pentru inlaturarea practicilor incorecte, fara a se arata care sunt efectiv acestea.

Or, in cauza data, in concret, masura luata prin ordinul contestat a reprezentat remediul adecvat, suficient si necesar pentru realizarea scopului final.

Nu pot fi acceptate nici sustinerile recurentei, in sensul ca nelegalitatea Ordinului nr. 837/20.10.2017 rezida din faptul ca masura de incetare a practicilor comerciale incorecte vizeaza o perioada mai extinsa decat cea pentru care s-a efectuat controlul finalizat prin incheierea Procesului-verbal de constatare a contraventiei nr. 0765202/10.10.2017.

Astfel, desi A.N.P.C. a fost sesizata initial doar cu privire la creditele in moneda CHF acordate in perioada 2006 – 2008, totusi verificarile si constatarile echipei de control au fost extinse atat pentru perioada urmatoare, 2009 – 2010 deoarece consecintele actiunilor incepute in perioada 2006-2008 s-au produs in continuare, si in anii urmatori, respective 2009-2010.

De asemenea, contrar afirmatiilor recurentei, in mod corect a retinut prima instanta faptul ca, in ce priveste concretizarea masurii de incetare a practicilor comerciale incorecte, este legala masura A.N.P.C. de a dispune aducerea contractelor la momentul anterior practicii incorecte, inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, cu conditiile contractuale de la momentul semnarii acestora, precum si obligarea Raiffeisen Bank S.A. la restituirea catre consumatorii prejudiciati a sumelor percepute cu titlu de diferenta de dobanda majorata, ca fiind singurul remediu posibil pentru eliminarea efectului practicilor incorecte ale recurentei-reclamante impotriva consumatorilor.

Inalta Curte apreciaza ca prima instanta nu a incalcat prevederile art. 3 alin. (2) lit. a), art. 12 si art. 13 din Legea nr. 363/2007.

Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, ‘prezenta lege se aplica practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii, astfel cum sunt definite la art. 4, inainte, in timpul si dupa o tranzactie comerciala referitoare la un produs’, iar potrivit alin. (2) al aceluiasi articol, ‘prezenta lege nu aduce atingere: a) dispozitiilor legale ce reglementeaza contractele si, in special, prevederilor referitoare la validitatea, intocmirea sau efectele contractelor[…]’.

Totodata, potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr.363/2007, ‘in masura in care se considera necesar, tinand cont de toate interesele implicate si, in special, de interesul public, instantele judecatoresti competente sau Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor vor dispune, in procedura de urgenta, chiar fara a exista o dovada a unei pierderi sau a unui prejudiciu efectiv ori a intentiei sau a neglijentei comerciantului, una dintre urmatoarele masuri: a) incetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzatoare pentru incetarea practicilor comerciale incorecte’.

In concordanta cu cele retinute de prima instanta, Inalta Curte apreciaza ca intimata A.N.P.C. a sanctionat Raiffeisen Bank S.A. in limita competentelor legale ale acestei autoritati, fara a se putea aprecia ca prin masurile dispuse s-ar fi incalcat regula de drept ‘pacta sunt servanda’.

Legea nr. 363/2007 transpune in dreptul intern Directiva 2005/29/CE, al carei scop, potrivit art. 1, ‘este de a contribui la buna functionare a pietei interne si de a realiza un nivel ridicat de protectie a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care dauneaza intereselor economice ale consumatorilor’.

Totodata, Directiva 2005/29/CE reglementeaza remediile posibil a fi dispuse pentru prevenirea practicilor comerciale incorecte cu scopul direct de influentare a deciziilor comerciale ale consumatorilor.

Dupa cum corect a retinut si prima instanta, esential pentru speta de fata este faptul ca paragraful (22) din preambulul Directivei 2005/29/CE infatiseaza principiul efectivitatii sanctiunilor aplicate, instituind in sarcina statelor membre obligatia de a stabili sanctiunile aplicabile pentru incalcarea dispozitiilor directivei si de a asigura punerea in aplicare a acestora.

Sanctiunile trebuie sa fie eficiente, proportionale si cu efecte de descurajare a comerciantilor tentati sa adopte practici comerciale incorecte in dauna consumatorilor, potrivit art. 13 din directiva.

Dispozitiile legale referitoare la combaterea practicilor incorecte instituie remedii efective, iar nu iluzorii, contra practicilor comerciale incorecte prezente, in derulare si masuri severe menite a descuraja astfel de practici viitoare. Aceste remedii si masuri au fost puse la dispozitia A.N.P.C. prin Legea nr. 363/2007.

Atat dispozitiile legale interne, cat si cele ale Directivei 2005/29/CE isi propun asigurarea unui nivel ridicat de protectie a consumatorului, prezumat a fi deosebit de vulnerabil la practica utilizata sau la produsul aferent, din cauza credulitatii consumatorului.

In cauza nu poate fi vorba despre depasirea limitelor investirii, aspect pe care recurenta il incadreaza ca fiind motiv de recurs prevazut de dispozitiile art.488 alin.1 pct. 5 Cod procedura civila.

Fara a relua cele mai sus expuse, concluziv, Inalta Curte apreciaza ca, in lumina dispozitiilor comunitare transpuse in dreptul intern, s-au luat masurile care sa asigure un remediu adecvat practicilor neconcurentiale, ceea ce nu echivaleaza cu vreo depasire a limitelor puterii judecatoresti.

Ceea ce invoca recurenta in legatura cu faptul ca Legea 363/2007 dispune ca nu se va aduce atingere dispozitiilor legale ce reglementeaza contractele si, in special, cele referitoare la validitatea, intocmirea sau efectele contractului, nu inseamna ca acele clauze abuzive nu pot fi inlaturate.

Alegatia recurentei, in sensul ca legea se refera la incetarea unei practici si nu la efectele unei clauze nu poate fi primita, practica neloiala fiind exact efectul clauzelor inserate in cuprinsul contractului.

Orice alta interpretare ar lipsi de finalitate intreaga constructie legislativa menita sa asigure protectia consumatorului, legislatie evocata mai sus.

Nu vor putea fi primite nici criticile recurentei potrivit carora dispozitiile Legii nr. 363/2007 nu-i confera A.N.P.C. competenta de a dispune masuri prin care sa intervina in mod direct si discretionar in acordul de vointa al partilor si de a dispune masuri reparatorii.

In acord cu cele retinute de prima instanta si contrar criticilor formulate de societatea recurenta, Inalta Curte apreciaza ca A.N.P.C. nu a modificat contractele de credit vizate de Ordinul nr.837/ 20.10.2017.

In Cauza C-118/08, Transportes Urbanos y Servicios Generales SAL impotriva Administracion del Estado, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca principiul efectivitatii impune ca regulile de procedura nationale sa asigure o protectie efectiva a drepturilor conferite de dreptul comunitar.

In mod similar, in Cauza C-69/14, Dragos Constantin Tarsia impotriva Statului roman, Curtea a stabilit ca modalitatile inteme aplicabile actiunilor destinate sa asigure protectia drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu trebuie sa fie concepute astfel incat sa faca imposibila in practica sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridica a Uniunii.

Este nefondata si critica recurentei potrivit careia masura ‘restituirii’ dispusa de A.N.P.C. nu si-ar gasi corespondent in Legea nr. 363/2007.

Este evident ca un act normativ cu aplicabilitate generala nu poate contine referiri la fiecare situatie particulara care poate aparea in practica, Este, in mod indubitabil sarcina interpretului si a executantului acelei dispozitii legale de a adapta norma general valabila situatiei particulare expuse.

Interpretarea instanei de fond

Prima instanta a interpretat si aplicat in mod corect prevederile articolului 15 ind. 1 din Legea nr. 363/2007.

Sustinerile recurentei, potrivit carora masurile ce pot fi dispuse de A.N.P.C. in baza Legii nr. 363/2007 produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi validate, venind in contradictie cu interpretarea art. 13 din acest act normativ.

Astfel, prima instanta in mod corect a observat ca singura masura instituita de Legea nr. 363/2007 ce priveste exclusiv efectele viitoare ale practicilor comerciale incorecte este cea prevazuta Ia art. 13 alin. ( 1) lit. b ), constand in interzicerea practicilor comerciale incorecte, care nu au fost inca puse in practica.

Or, in speta practicile comerciale incorecte ale Raiffeisen Bank S.A. au fost initiate incepand cu anul 2006, continuand sa produca efecte prejudiciabile asupra consumatorilor inclusiv in prezent. Astfel, sanctiunea aplicata Raiffeisen Bank S.A. a fost consecinta utilizarii de catre aceasta a practicilor comerciale incorecte constand in punerea pe piata a unor produse defectuoase si cu calitati indoielnice, contrarii reclamei mincinoase contemporane punerii lor pe piata, practica ale carei consecinte patrimoniale nu puteau fi apreciate de catre un consumator mediu.

Prin urmare, in mod just a retinut prima instanta, in acord cu probele de la dosar, ca actiunile recurentei de Ia momentul contractarii creditelor, de prezentare a informatiilor in mod trunchiat si inselator si de convingere a consumatorilor asupra stabilitatii fictive a cursului CHF si a nivelului redus al dobanzilor, au afectat in mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in cunostinta de cauza, context in care practicile utilizate de Raiffeisen Bank S.A. se circumscriu unei practici comerciale incorecte, astfel cum este definita prin art.4 din Legea nr.363/ 2007, determinand deformarea comportamentului contractual al consumatorilor.

In mod corect prima instanta a apreciat ca revenirea la dobanda initiala este singura masura apta a sanctiona si descuraj a comerciantul ce se face vinovat de utilizarea practicilor comerciale inselatoare, masura dispusa prin ordinul contestat fiind luata in conditiile Legii nr. 363/2007.

Este adevarata alegatia recurentei de la pagina 21 din memoriul de recurs, in sensul ca principiul efectivitatii nu inseamna adaugarea la lege, insa in speta dedusa judecatii nu suntem in aceasta ipoteza.

Asadar, directiva stabileste rezultatul la care trebuie sa se ajunga, iar statele membre au autonomia de a gasi mijloacele care sa conduca la realizarea scopului final.

Or, in mod corect, atat ANPC cat si instanta de fond au statuat in sensul ca singurul remediu posibil este eliminarea din contract a clauzei privind modificarea unilaterala a contractului, cu consecinta repunerii creditelor in conditiile contractuale initiale si a restituirii sumelor incasate nedatorat cu titlu de diferenta de dobanda majorata.

Orice alta masura, in sensul mentinerii clauzelor initiale, nu ar institui incetarea practicilor comerciale incorecte deoarece, evident, acestea ar continua in aceeasi maniera.

O alta critica a recurentei-reclamante, din perspectiva interpretarii si aplicarii normelor de drept material se refera la modalitatea gresita in care instanta de fond s-a raportat la dispozitiile art.48 din Lg 296/2004 si a Regulamentului BNR nr.3/2007, in sensul ca, in acceptiunea sa, obligatia de informare are un alt continut juridic decat eel configurat de prima instanta, nu are corespondent in legislatia in vigoare la data savarsirii pretinselor fapte.

De asemenea, se sustine ca instanta de fond a incalcat principiul neretroactivitatii deoarece nicio norma din cele aplicate de prima instanta nu prevede sanctionarea eventualei nerespectari a unei obligatii de informare cu masurile dispuse de catre intimata.

Inalta Curte apreciaza ca prima instanta in mod corect a retinut ca Raiffeisen Bank S.A. nu si-a indeplinit obligatia pozitiva de informare corecta si completa a consumatorilor.

Obligatia de informare a consumatorilor este reglementata la data utilizarii practicilor comerciale incorecte prin mai multe acte normative, respectiv: art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr.190/1999, art. 3 lit. b), art. 18, art.19 si art. 20 alin. (4) din O.G. nr.21/1992, art.27 lit. b), art. 45, art.47 si art. 48 din Legea nr. 296/2004, Regulamentul B.N.R. nr.3/2007, pct. 19 din Directiva 2008/48/CE.

Obligatia operatorilor economici

Astfel, in Codul Consumului, conform art. 8, operatorii economici sunt obligati sa puna pe piata numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, sa se comporte in mod corect in relatiile cu consumatorii si sa nu foloseasca practici comerciale abuzive.

Din cuprinsul dispozitiilor art. 48 rezulta ca orice consumator trebuie sa fie informat despre riscurile la care este supus prin folosirea normala sau previzibila a bunurilor.

De asemenea, conform art. 27, consumatorii beneficiaza, printre altele, de urmatoarele drepturi: a) de a fi protejati impotriva riscului de a achizitiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea sau securitatea ori sa le aduca atingere drepturilor si intereselor legitime; b) de a fi informati complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor, astfel incat decizia pe care o adopta in legatura cu acestea sa corespunda cat mai bine nevoilor lor iar, conform art. 45, consumatorii au dreptul de a fi informati, in mod complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de catre operatorii economici, astfel incat sa aiba posibilitatea de a face o alegere rationala intre produsele si serviciile oferite, in conformitate cu interesele lor economice si de alta natura si sa fie in masura sa le utilizeze, potrivit destinatiei acestora, in deplina siguranta si securitate.

Similar, din art. 3 din O.G. nr. 21/1992 consumatorii au dreptul de a fi protejati impotriva riscului de a achizitiona un produs sau de a Ii se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime, precum si de a fi informati complet, corect si precis asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor, astfel incat decizia pe care o adopta in legatura cu acestea sa corespunda cat mai bine nevoilor lor.

Din dispozitiile art. 57 din Codul consumului rezulta ca, in cazul prestarilor de servicii, informatiile trebuie sa cuprinda categoria calitativa a serviciului, dupa caz, timpul de realizare, termenul de garantie si post garantie, preturile si tarifele, riscurile previzibile si, dupa caz, alte documente prevazute expres de lege. in cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligati sa ofere consumatorilor informatii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligatiilor ce le revin, iar din art. 61 rezulta ca se interzice prezentarea, prin orice mijloace, a afirmatiilor si indicatiilor care nu sunt conforme cu parametrii ce caracterizeaza produsele si serviciile si care nu pot fi probate.

Concluziv, lnalta Curte raspunde tuturor argumentelor care vizeaza inexistenta, din partea recurentei, a obligatiei de informare, ca aceasta obligatie exista, atat in virtutea dispozitiilor legale mai sus enuntate, cat si in virtutea obligatiei de buna-credinta cu care trebuie sa se actioneze in general, obligatie care impune din partea unui asemenea partener, cum este intimata, respectiv un profesionist in relatie cu un consumator obisnuit, sa deruleze relatiile contractuale fara a lasa loc interpretarilor, situatiilor promiscue sau neclare.

In ceea ce priveste criticile asupra carora prima instanta nu s-ar fi pronuntat, Inalta Curte apreciaza ca instanta de fond a raspuns implicit acestor argumente aparent Iasate fara a fi fost analizate.

Astfel, in ceea ce priveste aplicarea retroactiva a legii, respectiv a Legii nr.363/2007, Inalta Curte aminteste ca aceasta a intrat in vigoare la 31 decembrie 2007, cuprinzand, asadar, perioada de referinta 2006-2008.

In ceea ce priveste depasirea termenului de 5 zile in care trebuia emis Ordinul contestat, articolul 13 ind. I se refera la zile lucratoare si, in absenta unei norme care sa ateste nulitatea expresa a acestuia pentru nerespectarea acestuia, actul urmeaza regimul comun al nulitatilor, respectiv trebuie probata vatamarea produsa prin depasirea acestui termen, aspect neindeplinit de catre recurenta.

In ceea ce priveste pretinsa lipsa de obiect a actului administrativ contestat, insasi recurenta sustine aducerea sa la indeplinire, astfel incat o asemenea critica nu are suport juridic si factual.

Referitor la completarea Ordinului prin adresa Directorului General, asa cum sustine insasi recurenta, adresa a fost emisa pentru clarificarea ordinului respectiv.

In consecinta, constatand ca nu sunt incidente motivele de casare prevazute de dispozitiile art.488 alin.1 pct. 5, 6 si 8 Cod procedura civila, Inalta Curte, in temeiul art.20 din Legea 554/2004 si art.496 alin.1 Cod procedura civila, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamanta Raiffeisen Bank SA, ca nefondat”.

* Cititi aici intreaga motivare a ICCJ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Ultimele articole