CONTESTATIA LA EXECUTARE – Inalta Curte a decis cine are competenta in acesta problema. Milioane de romani si firme afla ce trebuie sa faca (Document)
Lumea Banilor prezinta Decizia 20/2021 prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie-Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii condus de sefa instantei, Corina Corbu (foto), a fost investita prin sesizarea Colegiului de conducere al aceleiasi instante cu solutionarea recursului in interesul legii ce vizeaza urmatoarea problema de drept:
Interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 si art. 112 din Codul de procedura civila, privind stabilirea competentei teritoriale de solutionare a contestatiei la executare formulate de unul dintre debitorii care figureaza in titlul executoriu, in situatia in care instanta de la domiciliul debitorului care formuleaza contestatia este o alta instanta decat cea care a incuviintat executarea silita.
Autorul sesizarii a aratat ca premisa problemei de drept aflate in divergenta este aceea in care creditorul solicita incuviintarea executarii silite la domiciliul/sediul unuia dintre debitori si, ulterior, este formulata o contestatie la executare de catre un debitor avand un domiciliu/sediu diferit fata de cel luat in considerare de instanta de executare sesizata initial. Astfel, se pune problema daca, dupa incuviintarea executarii silite de instanta de executare, competenta acesteia poate fi reevaluata in functie de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestatia la executare, in situatia in care sunt puse in executare titluri in care figureaza mai multi debitori obligati in solidar, avand domicilii/sedii diferite.
In urma analizarii dosarului, ICCJ a admis sesizarea.
Iata decizia Inaltei Curti:
"Admite recursul in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie si, in consecinta, stabileste ca:
In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 si art. 112 din Codul de procedura civila, instanta de executare competenta teritorial sa solutioneze contestatia la executare propriu-zisa formulata de unul dintre debitorii la care se refera titlul executoriu este judecatoria care a incuviintat executarea silita a acelui titlu executoriu, in afara cazurilor in care legea dispune altfel.
Obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedura civila”.
Iata pasaje din decizia Inaltei Curti, pe care o publicam integral la finalul articolului:
"Problema de drept care formeaza obiectul recursului in interesul legii, asa cum se degaja din orientarile jurisprudentiale relevate, vizeaza competenta teritoriala de solutionare a contestatiei la executare, in situatia in care instanta de la domiciliul debitorului care formuleaza contestatia la executare este o alta instanta decat cea care a incuviintat executarea silita. Altfel spus, ceea ce trebuie sa lamureasca instanta suprema pe calea mecanismului recursului in interesul legii este daca, dupa ce a fost incuviintata executarea silita de catre instanta de executare, competenta acesteia mai poate fi reevaluata in functie de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestatia la executare.
Prin urmare, situatia premisa este aceea ca exista un titlu executoriu, in acceptiunea data de alin. (2) al art. 632 din Codul de procedura civila (‘Constituie titluri executorii hotararile executorii prevazute la art. 633, hotararile cu executare provizorie, hotararile definitive, precum si orice alte hotarari sau inscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse in executare’), iar in respectivul titlu figureaza mai multi debitori care au domicilii sau sedii diferite, situate in raza de competenta a mai multor judecatorii. Aceasta, in conditiile in care este stiut faptul ca, raportat la categoriile de titluri executorii, enumerarea din alin. (2) al art. 632 este una limitativa.
Orientare jurispridentiala
Intr-o prima orientare jurisprudentiala s-a apreciat ca revine judecatoriei in a carei raza teritoriala isi are domiciliul/sediul unul dintre debitorii care formuleaza contestatia la executare, ca instanta de executare, competenta de a solutiona asemenea cereri, fiind lipsita de relevanta juridica imprejurarea ca o alta instanta a incuviintat executarea silita. In argumentarea acestei opinii s-a aratat ca, potrivit dispozitiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedura civila, instanta de executare este cea de la domiciliul/sediul debitorului, iar faptul ca o alta judecatorie din tara, la cererea creditorului, a incuviintat executarea silita nu fixeaza definitiv competenta in favoarea acestei din urma judecatorii, mai ales ca incheierea pronuntata in aceasta materie nu are autoritate de lucru judecat.
Un alt argument a fost acela ca incuviintarea executarii silite de o anumita instanta nu este de natura sa atraga in mod automat competenta si pentru solutionarea contestatiei la executare, atat timp cat domiciliul/sediul debitorului se afla in raza teritoriala a altei judecatorii, neexistand niciun text de lege care sa statueze ca instanta de judecata care a pronuntat incheierea de incuviintare a executarii silite este competenta sa solutioneze toate cererile ulterioare in materie de executare silita, inclusiv contestatiile la executare.
In cea de-a doua orientare jurisprudentiala s-a retinut ca revine judecatoriei care a incuviintat executarea silita competenta de a solutiona contestatia la executare, cu respectarea dispozitiilor art. 714 din Codul de procedura civila. In sprijinul acestei opinii s-a aratat ca principiul unicitatii instantei de executare presupune ca, odata ce o anumita instanta a incuviintat executarea silita, trebuie sa se tina seama de imprejurarea ca instanta de executare a fost deja determinata prin efectul pronuntarii incheierii de incuviintare a executarii silite ca o consecinta a normei inscrise in art. 714 alin. (1) din Codul de procedura civila.
S-a mai aratat ca daca s-ar proceda la stabilirea competentei de solutionare in favoarea unei alte instante decat cea care a incuviintat executarea silita s-ar ajunge la incalcarea principiului unicitatii instantei de executare, principiu care rezulta din interpretarea dispozitiilor art. 651 alin. (3) din Codul de procedura civila. In schimb, a fost invocat si argumentul ca in situatia in care exista mai multi debitori cu domicilii/sedii diferite si fiecare dintre acestia ar formula contestatie la executare la instanta de la domiciliul/sediul sau, atunci nu ar mai putea exista o singura instanta de executare.
In conformitate cu prevederile art. 712 din Codul de procedura civila:
‘(1) Impotriva executarii silite, a incheierilor date de executorul judecatoresc, precum si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare. De asemenea, se poate face contestatie la executare si in cazul in care executorul judecatoresc refuza sa efectueze o executare silita sau sa indeplineasca un act de executare silita in conditiile legii.
(2) Daca nu s-a utilizat procedura prevazuta la art. 443, se poate face contestatie si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu.
(3) De asemenea, dupa inceperea executarii silite, cei interesati sau vatamati pot cere, pe calea contestatiei la executare, si anularea incheierii prin care s-a admis cererea de incuviintare a executarii silite, daca a fost data fara indeplinirea conditiilor legale.
(4) Impartirea bunurilor proprietate comuna pe cote-parti sau in devalmasie poate fi hotarata, la cererea partii interesate, si in cadrul judecarii contestatiei la executare’.
Potrivit primului alineat al art. 714 din Codul de procedura civila, ‘Contestatia se introduce la instanta de executare’.
Norma cuprinsa in art. 651 din acelasi cod, cea care ar fi trebuit sa lamureasca asupra instantei de executare, are urmatorul cuprins:
‘(1) Instanta de executare este judecatoria in a carei circumscriptie se afla, la data sesizarii organului de executare, domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorului, in afara cazurilor in care legea dispune altfel. Daca domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorului nu se afla in tara, este competenta judecatoria in a carei circumscriptie se afla, la data sesizarii organului de executare, domiciliul sau, dupa caz, sediul creditorului, iar daca acesta nu se afla in tara, judecatoria in a carei circumscriptie se afla sediul biroului executorului judecatoresc investit de creditor.
(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, dupa caz, al creditorului dupa inceperea executarii silite nu atrage schimbarea competentei instantei de executare.
(3) Instanta de executare solutioneaza cererile de incuviintare a executarii silite, contestatiile la executare, precum si orice alte incidente aparute in cursul executarii silite, cu exceptia celor date de lege in competenta altor instante sau organe.
(4) Daca prin lege nu se dispune altfel, instanta de executare se pronunta prin incheiere executorie, care poate fi atacata numai cu apel, in termen de 10 zile de la comunicare’.
Competenta instantei
Competenta instantei de executare se determina potrivit regulilor cuprinse in primele doua alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei in materia executarii silite fiind facuta pornindu-se de la premisa unui cadru executional simplu, in care exista un singur debitor, al carui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul inceperii procedurii de executare silita.
In practica insa se intalnesc situatii in care executarea silita este declansata de creditorul urmaritor impotriva mai multor debitori, creditorul alegand sa formuleze o singura cerere de executare atat pentru ipoteza mai multor debitori obligati divizibil in temeiul aceluiasi titlu executoriu (solicitand executarea fiecaruia pentru partea de creanta care ii revine), cat si in cazul unor codebitori solidari, obligati prin acelasi titlu. Aceasta, si pentru ca potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare, taxa aferenta cererii pentru incuviintarea executarii silite se stabileste prin raportare la numarul titlurilor executorii, si nu la numarul debitorilor.
Din analiza textului art. 651 din Codul de procedura civila se poate observa cu usurinta ca daca in privinta competentei materiale legiuitorul desemneaza, cu titlu general, judecatoria ca fiind instanta de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este mentionat ca regula aceasta se aplica ‘in afara cazurilor in care legea dispune altfel’], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma in discutie identifica judecatoria care devine instanta de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.
Instanta de executare
Astfel, ca regula generala, instanta de executare este judecatoria in a carei circumscriptie se afla, la data sesizarii organului de executare, domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorului, daca nu exista reglementari derogatorii. In subsidiar, daca debitorul nu are sediul sau domiciliul in tara, legiuitorul determina instanta de executare prin raportare la domiciliul sau, dupa caz, sediul creditorului la momentul sesizarii organului de executare. Daca insa la acelasi moment indicat nici debitorul si nici creditorul nu au domiciliul sau sediul in tara, atunci instanta de executare va fi judecatoria in a carei circumscriptie se afla sediul biroului executorului judecatoresc investit de creditorul urmaritor.
In literatura de specialitate se arata ca aceste reguli de stabilire a instantei de executare nu permit creditorului sa aleaga instanta competenta din punct de vedere teritorial deoarece variantele normative mentionate reglementeaza ipoteze diferite, care se exclud reciproc. In alte cuvinte, fiecare noua regula de determinare a instantei de executare se aplica strict sub rezerva ineficientei normei anterioare, de unde rezulta o aplicare etapizata si exclusiva, ceea ce va elimina posibilitatea unui conflict de reguli sau existenta vreunui drept de optiune in favoarea creditorului.
Numai cea din urma regula, in ipoteza in care nici debitorul si nici creditorul nu isi au domiciliul sau sediul in tara, recunoaste un drept de optiune in favoarea creditorului, prin aceea ca lasa la latitudinea acestuia posibilitatea de a determina instanta de executare prin depunerea cererii de executare silita la unul dintre executorii judecatoresti care au sediul profesional in raza teritoriala a respectivei judecatorii.
Se poate constata, din analiza hotararilor judecatoresti anexate sesizarii, ca in fundamentarea primei opinii au fost invocate si argumente care tin de competenta teritoriala exclusiva in materie de contestatie la executare, in sensul ca, in cazul incalcarii acesteia, sunt aplicabile dispozitiile procedurale care reglementeaza necompetenta de ordine publica, respectiv art. 129 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedura civila (a se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 784 din 19 martie 2020, nr. 1.760 din 23 septembrie 2020, nr. 195 din 3 februarie 2021, nr. 395 din 18 februarie 2021, nr. 861 din 14 aprilie 2021 si nr. 1.024 din 12 mai 2021 etc.).
Cu toate ca si in doctrina competenta teritoriala (si cea materiala) a judecatoriei, cu determinarile de mai sus, este apreciata a fi una exclusiva, autorii nu insista prea mult in a justifica aceasta calificare, de regula fiind facuta doar o scurta trimitere la dispozitiile generale cuprinse in art. 129 alin. (2) pct. 2 si 3 din Codul de procedura civila, mentionandu-se mai apoi ca, drept urmare, competenta stabilita prin art. 651 din acelasi cod este una de ordine publica.
Este cert insa ca in prezent opinia cvasiunanima este aceea ca nu doar sub aspectul criteriului material competenta instantei de executare este una exclusiva, ci si sub aspect teritorial, in toate ipostazele instanta de executare avand de apreciat cu privire la respectarea unor norme de ordine publica, de la care partile nu pot deroga, ceea ce imprima si competentei acestei instante un caracter de ordine publica.
Competenta teritoriala
Din analiza coroborata a dispozitiilor art. 129 alin. (2) si ale art. 126 alin. (1) din Codul de procedura civila rezulta ca, in materia competentei teritoriale - sub aspect material, competenta judecatoriei, ca instanta de executare, nefiind pusa sub semnul indoielii, exceptie facand situatiile in care legea dispune altfel [spre exemplu, art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, art. 1.103 alin. (1) din Codul de procedura civila] -, necompetenta este de ordine publica in cazul incalcarii competentei teritoriale exclusive, respectiv atunci cand procesul este de competenta unei alte instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura. In schimb, partile pot conveni ca procesele privitoare la bunuri si la alte drepturi de care acestea pot sa dispuna sa fie judecate de alte instante decat acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial sa le judece, in afara de cazul cand aceasta competenta este exclusiva.
Asadar, delimitarea intre necompetenta de ordine publica [prevazuta in mod cert ca exceptie, conform art. 129 alin. (3) din Codul de procedura civila] si cea de ordine privata nu se realizeaza in primul rand in functie de posibilitatea partilor de a dispune de drepturile deduse judecatii (sau de obiectul cauzei, cum sunt procesele privitoare la bunuri), ci dupa cum partile pot sau nu sa inlature competenta unei alte instante de acelasi grad.
Astfel, pana a se observa daca litigiul priveste bunuri sau alte drepturi de care partile pot dispune, calificarea normei atributive de competenta ca fiind de ordine publica sau privata presupune, cu prioritate, a se verifica daca partile ar avea posibilitatea inlaturarii respectivei competente prevazute de lege. De altfel, primul alineat al art. 126 din Codul de procedura civila, dupa ce enumera situatiile in care partile pot alege competenta instantei (adica a unei alte instante decat cea prevazuta de lege), exclude cazurile cand competenta este exclusiva.
Mai departe, art. 129 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedura civila arata ca incalcarea competentei teritoriale exclusive atrage necompetenta de ordine publica a instantei, respectiv tocmai cand litigiul este de competenta unei alte instante si partile nu o pot inlatura. Numai dupa ce ar fi depasit acest impediment - adica s-ar constata ca respectiva competenta a instantei nu este una exclusiva, in sensul ca partile o pot inlatura - s-ar impune verificarea obiectului cauzei, dupa cum procesul priveste bunuri si alte drepturi de care acestea pot sa dispuna sau, dimpotriva, cerinta indispensabila a alegerii de competenta nu este indeplinita de obiectul cauzei.
De aceea, primul criteriu care trebuie analizat este cel privitor la existenta sau inexistenta posibilitatii partilor de a inlatura competenta teritoriala a instantei stabilite prin normele procesuale. Or, chiar in conditiile in care isi gasesc aplicarea regulile generale mentionate mai sus, particularitatile procedurii executionale conduc la concluzia unei competente teritoriale exclusive a instantei de executare, potrivit criteriilor prevazute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedura civila.
Astfel, desi executarea silita incepe odata cu sesizarea organului de executare [art. 622 alin. (2) din acelasi cod] prin cererea formulata de creditor, totusi, incuviintarea executarii silite este procedura care marcheaza trecerea acestei etape a procesului civil intr-o noua faza, aceea a efectuarii actelor de executare in conditiile in care niciun act de executare nu poate fi infaptuit decat dupa obtinerea incuviintarii. Drept urmare, elementul care conditioneaza sine qua non intreaga faza procesuala executionala este procedura incuviintarii executarii silite.
Doctrina este unanima in a califica procedura incuviintarii executarii silite ca fiind una gratioasa [in raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedura civila], devenind in acest fel aplicabile dispozitiile referitoare la procedura necontencioasa judiciara, cu precadere cele cuprinse in art. 529 din acelasi cod, in ceea ce priveste aspectul analizat.
Si in ipoteza in care necompetenta teritoriala a instantei de executare ar fi calificata ca una de ordine privata, desi nu este cazul, dupa cum s-a aratat mai sus, potrivit primului alineat al art. 529 din Codul de procedura civila instanta este tinuta sa invoce din oficiu necompetenta, legiuitorul derogand de la regula cuprinsa in art. 130 alin. (3) din acelasi cod.
Procedand in acest mod, chiar si daca normele privitoare la competenta teritoriala a instantei de executare ar fi apreciate ca fiind de ordine privata, in concret tot o singura instanta va fi desemnata drept instanta de executare, respectiv unica instanta competenta teritorial in raport cu specificul cauzei si cu elementele conturate de art. 651 alin. (1) din Codul de procedura civila.
La aceasta solutie se va ajunge de la bun inceput, in procedura de incuviintare a executarii silite, avand in vedere ca daca este sesizata o instanta necompetenta teritorial cu o cerere de incuviintare a executarii silite, facand in mod obligatoriu aplicarea dispozitiilor art. 529 alin. (1) din acelasi cod, privitoare la verificarea competentei sub toate aspectele si in raport cu toate criteriile, instanta necompetenta teritorial este tinuta sa trimita dosarul instantei competente, care devine astfel instanta de executare.
Momentul incuviintarii silite
In raport cu cele de mai sus se poate observa ca inca din momentul incuviintarii executarii silite (care reprezinta conditia esentiala a demararii efective a procedurii executionale) este determinata instanta de executare, aceasta fiind unica pe parcursul intregii proceduri de executare silita, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedura civila. Altfel spus, odata stabilita instanta de executare in raport cu criteriile teritoriale prevazute de norma mentionata, aceasta va ramane aceeasi pe intreaga procedura, fiind unica instanta competenta material si teritorial a solutiona toate cererile si incidentele aparute in cursul executarii silite, cu exceptia cazurilor in care legea prevede in mod expres altfel.
Pe cale de consecinta, ulterior admiterii cererii de incuviintare a executarii silite, calitatea de instanta de executare a instantei care a incuviintat executarea nu doar ca este castigata, dar si ramane aceeasi pe intreaga durata a procedurii executionale. Aceasta inseamna ca in respectiva executare silita nicio alta instanta nu va putea fi apreciata drept instanta de executare, motiv pentru care - exceptand derogarile anume prevazute, cum este cazul contestatiei la titlu, spre exemplu - toate cererile si incidentele care vor aparea pe parcursul executarii silite vor reveni in competenta aceleiasi instante de executare.
Reglementarea unor derogari - precum ipoteza prevazuta de art. 714 alin. (2) din Codul de procedura civila, cand contestatia la executare poate fi introdusa si la judecatoria de la locul situarii imobilului, daca imobilul se afla in circumscriptia altei curti de apel decat cea in care se afla instanta de executare - nu face altceva decat sa intareasca opinia ca pe parcursul procedurii executionale exista o singura instanta de executare.
Astfel, instanta in a carei competenta teritoriala se afla imobilul nu devine, in acest caz, instanta de executare, ci doar va fi judecatoria echivalenta instantei de executare (care ramane aceeasi instanta ce a incuviintat initial executarea silita), care va fi competenta sa solutioneze contestatia la executare in raport cu locul situarii imobilului, in cazul urmaririi silite imobiliare, al urmaririi silite a fructelor si a veniturilor generate de bunuri imobile, precum si in cazul predarii silite a bunurilor imobile, daca imobilul se afla in circumscriptia altei curti de apel decat cea in care se afla instanta de executare.
In sprijinul celeilalte opinii jurisprudentiale nu poate fi invocat textul art. 116 din Codul de procedura civila, care statueaza ca reclamantul are alegerea intre mai multe instante deopotriva competente, pentru ca aceasta norma se refera doar la cazurile de competenta teritoriala alternativa. Or, in materia analizata, din perspectiva dispozitiilor art. 651 alin. (1) si (3) din acelasi cod, instanta de executare a fost stabilita odata cu pronuntarea incheierii de incuviintare a executarii silite, iar acest aspect nu mai poate fi reapreciat in cadrul contestatiei la executare propriu-zise, prin care se contesta executarea silita deja declansata, pentru ca hotararea prin care a fost incuviintata executarea silita a transat in mod necesar si problema calificarii instantei care a pronuntat-o ca avand statutul de instanta de executare.
Teza de interpretare
De asemenea, norma legala care permite introducerea cererii de chemare in judecata a mai multor parati la instanta competenta pentru oricare dintre acestia [art. 112 alin. (1) din Codul de procedura civila] nu constituie un argument pentru aceasta teza de interpretare a notiunii de ‘instanta de executare’, pentru ca dispozitia legala este incidenta numai daca nu se incalca norme de competenta de ordine publica.
Oricum, se impune a fi precizat ca pluralitatea de debitori in faza executarii silite reiese, de regula, din continutul inscrisului care constituie titlu executoriu, potrivit dispozitiilor legale. Cu toate acestea, trebuie facuta o distinctie intre incompatibilitatea coparticiparii procesuale pasive in faza executarii silite a procesului civil si posibilitatea existentei pluralitatii de debitori in faza de executare silita a procesului civil. Este posibila existenta mai multor debitori in cadrul aceleiasi proceduri executionale cata vreme actele de executare silita urmeaza sa fie efectuate distinct pentru fiecare debitor urmarit.
Executarea urmeaza sa fie efectuata separat pentru fiecare debitor in parte, patrimoniul fiecarui debitor fiind supus in mod separat formelor de urmarire prevazute de lege. Cu alte cuvinte, este posibil ca prin aceeasi cerere de executare silita si in cadrul aceleiasi proceduri executionale creditorul sa urmareasca mai multi debitori in situatia in care debitorii sunt obligati divizibil (pentru recuperarea de la fiecare a partii de creanta pe care o datoreaza) sau solidar (prin urmarirea tuturor debitorilor concomitent).
Conform dispozitiilor art. 648 din Codul de procedura civila, creditorul, in conditiile legii, poate urmari, in limita creantei si a accesoriilor acesteia, concomitent sau, dupa caz, separat si bunurile tertilor care au garantat plata datoriilor debitorului (fideiusor, garant ipotecar).
Faptul ca, in temeiul principiului disponibilitatii, creditorul are dreptul sa ceara executarea silita in acelasi timp a mai multor debitori prin aceeasi cerere de executare silita nu trebuie pus sub semnul egalitatii cu existenta unei coparticipari procesuale pasive in faza executionala a procesului civil. Aceasta, pentru ca creditorul este obligat sa initieze, in mod separat, o procedura de executare distincta pentru fiecare dintre debitorii sai, prin procedura de executare intelegandu-se modalitatea concreta de realizare a creantei, iar nu formarea obligatorie a unor dosare executionale separate, intrucat, desi fizic mai multi debitori pot figura ca parti in cadrul aceluiasi dosar de executare, din punct de vedere juridic prezenta fiecaruia da nastere unor demersuri executionale distincte si separate, in considerarea caracterului propriu al patrimoniului fiecaruia.
Executarea silita isi pastreaza si in aceste situatii caracterul unipatrimonial, actele de urmarire fiind efectuate prin raportare la patrimoniul fiecarui debitor, constituirea unui singur dosar de executare fiind doar o optiune a creditorului, care poate stabili cadrul procesual executional, drept componenta a principiului disponibilitatii, prin raportare la limitele stabilite prin titlul executoriu.
Asadar, situatia pluralitatii de debitori, pentru care un creditor porneste executarea silita in temeiul unui singur titlu impotriva mai multor debitori, nu se confunda cu coparticiparea procesuala pasiva care, de regula, este exclusa in cadrul celei de-a doua faze a procesului civil. Caracterul individual al executarii silite se diferentiaza, spre exemplu, de procedura insolventei, reglementata de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, care are un caracter colectiv si concursual, deoarece in cadrul ei se urmareste satisfacerea tuturor creantelor creditorilor debitorului aflat in stare de insolventa in cadrul aceluiasi dosar, in vreme ce executarea silita individuala urmeaza a se face separat pentru fiecare debitor in parte.
Situatia in care exista cel putin doi debitori
Chiar daca este real faptul ca in cuprinsul Codului de procedura civila nu se regaseste o dispozitie normativa care sa statueze expres ca odata ce instanta de judecata a incuviintat executarea silita aceasta devine competenta sa solutioneze contestatiile la executare, in conditiile in care exista cel putin doi debitori care au domiciliul sau sediul, dupa caz, in raza de competenta a unor instante diferite, iar art. 651 din acelasi cod cuprinde o norma de competenta pentru solutionarea acestor tipuri de cereri, numai aceasta interpretare a textelor de lege incidente da eficienta principiului unicitatii instantei de executare.
Acest principiu presupune ca una si aceeasi instanta solutioneaza atat cererile de incuviintare a executarii silite, cat si cererile avand ca obiect contestatie la executare, precum si orice alte incidente aparute in cursul executarii silite, cu exceptia celor date de lege in competenta altor instante sau organe, potrivit celor prevazute de alin. (3) al art. 651 din Codul de procedura civila, respectiva instanta fiind calificata de legislator drept instanta de executare.
Un alt argument in acest sens il reprezinta faptul ca, de regula, nu exista doua instante de executare in cadrul aceleiasi executari silite, iar atunci cand legiuitorul a dorit sa confere si altei instante competenta de a solutiona o contestatie la executare a indicat in mod expres acest lucru [a se vedea in acest sens alin. (2) al art. 714 din Codul de procedura civila]. Mai mult, chiar primul alineat al acestui articol utilizeaza forma de singular cand se refera la instanta de executare.
O situatie de pluralitate de instante de executare putea exista, anterior aparitiei Legii nr. 138/2014 pentru modificarea si completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative conexe (Legea nr. 138/2014), in cazul aplicarii dispozitiilor art. 818 (in prezent, devenit art. 819) din Codul de procedura civila, relative la incuviintarea urmaririi imobiliare.
Astfel, daca pe parcursul executarii silite mobiliare, incuviintate de o instanta de executare (judecatoria in circumscriptia careia se afla biroul executorului judecatoresc care facea executarea, in afara cazurilor in care legea dispunea altfel), se descoperea ca debitorul detinea un imobil in circumscriptia altei curti de apel, executorul initial, sesizat de creditor inclusiv cu o cerere de urmarire imobiliara, trebuia sa solicite de indata instantei de executare in circumscriptia careia se afla imobilul incuviintarea urmaririi lui silite, prevederile art. 644 si 665 aplicandu-se corespunzator. In acest fel, prevederea legala din materia incuviintarii urmaririi imobiliare si dispozitia din alin. (2) al fostului art. 651 (in prezent, devenit art. 652) din Codul de procedura civila permiteau prorogarea competentei teritoriale a executorului, insa nu permiteau si prorogarea competentei instantei de executare initiale.
De asemenea, tot in reglementarea anterioara modificarilor aduse Codului de procedura civila prin Legea nr. 138/2014, alin. (2) al art. 713 (in prezent, devenit art. 714) prevedea ca, in cazul urmaririi silite prin poprire, daca domiciliul sau sediul debitorului se afla in circumscriptia altei curti de apel decat cea in care se gasea instanta de executare, contestatia se putea introduce si la judecatoria in a carei circumscriptie isi avea domiciliul sau sediul debitorul.
Actuala reglementare insa nu mai permite situatia exceptionala a pluralitatii de instante de executare, modificarea prevederilor art. 650, 651, 713 si 818 din Codul de procedura civila, prin Legea nr. 138/2014, eliminand relatia de conditionare dintre competenta teritoriala a instantei de executare si sediul biroului executorului judecatoresc, respectiv cerinta unei noi incuviintari a executarii silite de catre instanta in circumscriptia careia se afla bunul imobil urmarit silit, fiind inlaturata si posibilitatea ca in caz de poprire contestatia la executare sa poata fi introdusa si la judecatoria in a carei circumscriptie isi are domiciliul sau sediul debitorul, daca acestea se situau in circumscriptia altei curti de apel decat cea in care se afla instanta de executare.
Riscul de pronuntare a unor solutii diferite
Nu in ultimul rand, un argument suplimentar il reprezinta faptul ca se elimina riscul de a se ajunge in situatia in care, cu privire la acelasi raport juridic, sa fie pronuntate solutii contrare de catre instante diferite. Astfel, daca unul dintre debitori formuleaza contestatie la executare inregistrata pe rolul instantei care a incuviintat executarea silita, iar codebitorul din titlul executoriu inregistreaza contestatia pe rolul unei alte instante, in considerarea faptului ca la data sesizarii organului de executare avea domiciliul sau, dupa caz, sediul in circumscriptia acestei din urma judecatorii, se poate ajunge la ipoteza in care cele doua instante sa pronunte hotarari diferite referitor la acelasi aspect: o instanta poate sa retina, de exemplu, ca este intrunit caracterul cert al creantei, in timp ce o alta instanta sa considere ca aceeasi creanta nu intruneste acest caracter, ceea ce nu este de dorit.
In consecinta, atat timp cat a fost incuviintata executarea silita de catre o anumita instanta de judecata, aceasta din urma devine instanta competenta teritorial sa solutioneze contestatia la executare propriu-zisa formulata de unul dintre debitorii la care se refera titlul executoriu, in afara cazurilor in care legea dispune altfel”.
